A plecat din țară Prințesa Urbană. Gurile rele spun că după o luptă eroică de mulți, mulți ani de a transforma țărișoara după modelul ”de afară”, prințesa și-a suflecat obidită mânecile tricoului de firmă și a început să facă bagajul. Aici nu mai e de stat: țara e rezistentă la progres. Nu e ăsta un motiv suficient de bun să pleci? Acuma, situația e în felul următor: exact, dar exact din același motiv, eu am hotărât să mă întorc.
E drept că lucrurile nu sunt prea roz aici, că România nu mai are independență și nici resurse naturale, dar vremurile sunt tulburi, ziua de mâine incertă, ce poate fi mai rezonabil decât să te ”tragi acasă”?
Ei bine, după o privire plină de înțelegere, în care simți poate și un pic de mândrie națională în interlocutor – ”Dom‘le, ce chestie, să dai Germania pe România!”, urmează furtuna. ”Cum dom‘le, să dai o viața liniștită pe haosul din țară? Străzi impecabile pe gropile din România? Ordine și disciplină pe corupția autohtonă?” Simți cum se ridică în interlocutor un nod de indignare. Hotărât lucru, nu poți fi decât nebun. Sau prost grămadă. Cel mai probabil ambele. Încerci în atare situație să-ți salvezi cât de cât obrazul: ”Știi, Germania nu e numai liniște, străzi și disciplină.” Progresul are un preț. După 20 de ani ai căpătat dreptul să afirmi că Germania este și altceva. De exemplu, o lume în care corectitudinea politică, adică propaganda și cenzura au ajuns la gradul de perfecțiune al celebrei industrii auto. Sau o lume care își mutilează de-a dreptul limba (am scris despre asta aici). Să mai adaug și că e o lume fără Dumnezeu pentru că L-a omorât definitiv un neamț pe nume Nietzsche Friedrich?
Și totuși simți că nu ți-ai îmbunătățit cu nimic situația: ”Ce-ți pasă dom‘le de limba lor, facă borș, asta te doare pe tine?” Păi te cam doare, încerci timid să te aperi, că ai copii care merg la școală.
”Aha, școala. Și zici că ai luat copchilu‘ de la liceu ca să-l aduci la școala din cartier?! În clasa a VII-a?!” E clar că din momentul ăsta nu mai poți spune nimic în apărarea ta. Toate ca toate, da‘ să aduci copilul în jungla de aici e iresponsabilitate. Nu are importanță că el vine uimit de la școală că ”aici toți se bat între ei și nu se supără nimeni” sau că elevii nu se sfiesc să-și facă o cruce mare înainte de teză. După cum nu e importantă nici șansa de a-și cunoaște limba și cultura – ceea ce în străinătate e aproape imposibil. ”Ei, asta-i acum”, interlocutorul devine ironic: ”Păi ce să facă cu româna? Doar nu se vorbește românește la Paris!” De-aici încolo urmează o lungă și plictisitoare prelegere despre situația catastrofală a școlii, bădărănia conaționalilor, lipsa de civilizație, manele, sărăcie, veceul din fundul curții.
Ceea ce, de regulă, se ignoră este faptul că ”veceul din fundul curții” e o chestiune de perspectivă. Pe de o parte sărăcie, nevoi, lipsuri de tot felul. Pe de altă parte independență, autonomie, libertate. Nu-ți poate tăia nimeni apa de la veceul din grădină pentru că n-ai plătit la timp factura.
Admit că trăind toată viața la oraș s-ar putea să am o perspectivă ușor idilică asupra veceului din curte. Însă povestea cu lupul cel slăbănog dar liber și cățelul gras, cu blana lucioasă și zgardă e la fel de valabilă și azi. Chiar dacă pădurea lupului s-a micșorat considerabil (de când Ikea ne lasă crestele munților și dealurilor golașe). Știu că nu mă crede nimeni, eu totuși o spun: în România se poate încă respira. Și da, știu și că probabil nu pentru multă vreme. Până atunci însă vreau să mă bucur și să vă avertizez: e rău în România? Nu știți cum e în Germania…