Pagina copiilor
Decebal și Traian
”După-amiaza se anunța caldă, iar Tic abia stătea locului la masă. ”Mult se mai întind la vorbă părinții…”, oftă Tic, ”… și până după desert nu cred că avem voie să ne ridicăm de la masă…”. Era foarte nerăbdător să construiască și el castre romane, drumuri, mă rog, să se pregătească și el de luptă. Apoi Mădălina venise cu ideea să folosească frunze de brusture pe post de platoșe și abia aștepta să meargă la cules de ”platoșe”. Nu văzuse în viața lui brusture, dar ce are a face? Parcă bălți care să se cheme Dunăre și păsări de curte în chip de soldați a mai văzut?
Chiar, să nu uite să-i spună Mădălinei să-i prezinte și lui armata romană. Mădălina i-a spus că poate să aleagă el nume pentru soldații lui și acum îi era necaz că nu știa nici un nume roman. Îi înșirase încă și o mulțime de nume de războinici din armata dacilor și toate i se păreau grozave: Cothelas, Dromichaetes, Zalmodegicus, Deceneu, Scorilo, Duras. Dar tot ea l-a asigura că poate să pună nume românești, că doar limba română se trage din latină, limba romanilor, și e cam același lucru. Dar parcă tot nu se simțea bine ca soldații lui să se numească simplu Marius, Claudiu, Aurel sau Victor și dacii Mădălinei să aibă nume așa frumoase…
Uf, de ce nu a citi și el oleacă despre războaiele dacilor cu romanii?! Sigur erau pomeniți pe acolo niște generali romani și ce bine i-ar fi prins să știe cum îi chema. Uite, asta o să-și cumpere prima dată când se întoarce acasă din economiile lui: o carte despre războaiele dacilor cu romanii.”
Tezaurul de la Pietroasa
”Conținutul lăzii se dovedi a fi, cel puțin la prima vedere, destul de puțin spectaculos. Dosare groase, cărți, câteva caiete. Pe unul din dosarele de de-asupra era trecut cu litere ușor înclinate: Prof. dr. acad. Ilie Pânzaru. Dezamăgit, Tic se ridică în picioare uitându-se încruntat la Mădălina. Ea avusese ideea să…
-Stai puțin, Tic, îl întrerupse Mădălina. Numele Pânzaru îmi sună foarte cunoscut. Tata vorbea des de el. A fost profesorul de istorie al tatălui meu la universitate. A fost un mare specialist în istoria antică, mare arheolog și un mare pasionat de limba necunoscută a dacilor. N-a avut familie, era mereu pe câte un șantier arheologic.
Tata mi-a povestit că la bătrânețe i-a lăsat lui, elevului lui preferat, moștenire o ladă plină cu documente, dar pentru că tata nu era atunci în școală, lada s-a rătăcit și nu a mai fost de găsit. Nici nu-ți imaginezi cât a suferit tata, mai ales că profesorul Pânzaru ar fi vrut ca tata să-i continue cercetările. Îți dai seama ce am găsit?”
Cetatea Neamțului
”-Dragii mei, continuă moș Savatie, îmi îngheața inima de amărăciune că aici, la Cetatea Neamțului, nu mai vin copii. Vedeți, acum ei se duc în vacanță în alte țări, am auzit eu că acum e mai ușor să călătorești. Sigur, e important și asta, dar parcă să te duci așa în lume și să nu știi ce frumuseți sunt la tine acasă… parcă nu se cade. Înainte veneau cu părinții, cu școala… era plină cetatea de neastâmpărați… mai făceau și câte o poznă… dar ce n-aș da să mai strâng și azi în urma lor? Și puneau o grămadă de întrebări, că într-un timp știam mai multe ca profesorii lor, am citit și eu ca să nu mă fac de râs. Iarna trecută am coborât în sat cu treabă și am întrebat un prichindel care venea cu ghiozdanul în spate dacă a urcat la cetate. Știți ce mi-a spus?
Că n-a fost, că nu prea îl interesează. Lui îi plac fantomele, a auzit el că în Anglia sunt castele cu fantome. Auzi la el! Are sub nas atâta istorie și atâta jertfă și lui îi plac… fantomele! Cum să nu te superi? Uneori, seara, când îmi spun rugăciunile, mă uit la icoana Sfântului Ștefan și îmi zic în inima mea, măcar că fantome nu există, Sfinte Ștefane, trimite-ne și nouă o fantomă că poate așa se umple iar curtea de copii. Ehe, dragii moșului, dar nu vă bateți capul cu toate astea, eu sunt tare bucuros că ați venit voi și chiar că mi-a mai trecut din necaz.”
Nicopole
”Tic era nerăbdător și emoționat. Mădălina urma să sosească din clipă în clipă și el trecu pentru a zecea oară în revistă tot ce voia să-i arate, colecțiile lui istorice, prietenii cu care voia să-i facă cunoștință. Mai ales de prietenii lui era foarte mândru, sau mai bine spus, de clubul pe care îl înființase împreună cu prietenii lui. Ideea clubului i-a venit când a citit despre Ordinul Dragonului înființat de împăratul Sigismund de Luxemburg în 1408.
Sigur, Societas Draconistrarum cum se numea ordinul în limba latină, a fost un ordin militar cu scopul de a apăra creștinătatea de pericolul otoman. Clubul lui Tic și al prietenilor lui avea scopuri mai modeste. Dar nu mai puțin nobile ca societatea lui Sigismund! Clubul lui Tic voia să salveze Istoria de Uitare. E adevărat că Bogdan, cel mai tânăr membru al clubului se oțărîse la Tic:
-Ce e cu prostia asta? Cum să salvezi istoria? Da’ ce, istoria poate să moară? Te pomenești că mâine, poimâine o să ne ceri să-i facem și slujbă de înmormântare!
Bogdan avea totuși dreptate. Cum să moară Istoria?! Dacă se gândea bine, Tic trebuia să admită că istoria îi va pasiona întotdeauna pe copii. Poate nu pe toți, dar oricum, pe majoritatea. Și chiar dacă nu pe majoritatea, atunci sigur pe jumătate dintre ei. Un sfert să fie, și tot e de ajuns. Acuma sigur că un pericol tot exista. Poți să fii pasionat de ceva și să nu știi. Lui în tot cazul așa i s-a întâmplat. Până să-și petreacă o vacanță întreagă cu verișoara Mădălina, chiar n-a știu cât de mult îi place să fie împărat roman. Sau voievod român. Sau șef de club istoric.”
Mihai Viteazul
”Guță, fericit, mergea când înaintea lor, când în spate, alerga după animale imaginare, lătra încântat când descoperea o piatră mai ciudată sau o gânganie colorată, dar stătea în același timp cu urechile ciulite să nu-i scape un cuvânt din conversația copiilor. Era convins că pregătesc o nouă luptă și se tot întreba ce rol va primi el. Însă ceva îl deranja. Ceva era altfel. Și i-a trebuit mult până să-și dea seama ce este: conversația copiilor era una serioasă. Nu făceau glume, nu-și făceau șicane unul, altuia, nu se certau, și, nu, nu se pregăteau de nici o luptă. Ciuli și mai tare urechile și încercă să rețină cuvintele pe care le auzea mai des: cruciadă, bizantin, Justinian, Veneția, Alexie, Anna Comnena… Cine să fie toți aceștia? Deodată Guță se lumină, începu să dea din coadă puternic și să latre: sigur, nu putea fi vorba decât despre alți copii care vor veni în curtea Mădălinei!
Acum Guță ardea de nerăbdare să se întoarcă acasă, nu care cumva să fi venit Cruciadă, Alexie sau poate Veneția și să stea singuri cuc în curte în timp ce ei rătăcesc prin împrejurimi.”