Author: Ana-Maria

Școala S.A. și diletantul eficient

Ana-Maria1 Comment

Școala S.A.

Susținătorii ”școlii-prăvălie”, cum foarte nimerit o numea Mircea Platon, adică a acelui  sistem de educație raționalizat după model economic, bazat pe concurență, eficiență și control, se află după părerea mea într-o gravă eroare: anume aceea că există o suprapunere perfectă între planul pedagogic și cel economic al sistemului de învățământ.

Odată ce acceptăm că cele două nu se suprapun, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva transformarea educației (și prin analogie a oricărui sistem neeconomic) după principii de piață, nu duce la ”mutații”, sau cel puțin la efecte adverse în plan pedagogic, astfel spus, dacă nu cumva scopul educației de a ajuta tinerii să se maturizeze și să-și însușească ”bunele deprinderi” nu este denaturat, redefinit, viciat.

Poate că lucrurile devin ceva mai clare dacă luăm câteva exemple:

Pe timpul dominației străine în Vietnam, ocupantul francez a fost nevoit să facă față unei neplăcute invazii de șobolani. Pentru a stimula lupta împotriva rozătorilor, administrația a hotărât să plătească locuitorilor un premiu pentru fiecare piele de șobolan adusă. Rezultatul acestei măsuri a fost cu totul altul decât cel scontat: țăranii au început să înmulțească singuri șobolani pentru a încasa premii cât mai frumoase.

Se povestește, de asemenea, că descoperirea oaselor de dinozauri la începutul secolului al XIX-lea în China a dus la o adevărată revoluție în paleontologie, care a atras oameni de știință din lumea întreagă.

”Cererea” de fosile a crescut atât de mult, încât cercetătorii s-au gândit să-i stimuleze pe localnici prin acordarea unui premiu pentru fiecare os găsit. Ca și în exemplul anterior, rezultatul a fost contrar intențiilor inițiale: fiecare os găsit a fost ”spart” în zeci de bucățele pentru a asigura un premiu cât mai consistent.

Exemplele de mai sus, preluate din volumul ”Competiții fără sens. De ce producem din ce în ce mai multe lucruri inutile” a economistului german Mathias Binswanger, sunt menite să ilustreze teza acestuia potrivit căreia aplicarea principiilor de piață – în exemplele anterioare stimularea prin premii – în afara pieței, va duce mai devreme sau mai târziu la pervertirea comportamentului și rezultate contrare.

Aparțin aceste exemple unor vremuri îndepărtate? Nicidecum, ne învață tot Mathias Binswanger. Dacă în locul țăranilor punem industria farmaceutică, a oficialităților franceze sistemul de sănătate și în locul șobolanilor boli, avem o descriere destul de fidelă a situației actuale. Sigur, nu susține nimeni că industria farmaceutică îmbolnăvește intenționat populația pentru a-i oferi apoi tratament. Dar asta nu înseamnă că ea nu este interesată și nu ”încurajează” născocirea de noi și noi boli pentru prevenția sau eradicarea cărora sistemele de asigurări de sănătate sunt chemate la plată. „Societatea americană de cardiologie a redus semnificativ valoarea limită pentru hipertensiunea arterială. Acum, fiecare al doilea cetățean american este considerat un pacient cu tensiune arterială crescută” titrează Saarbrücker Zeitung în 2018. Putem presupune că o astfel de decizie a Societății Americane de Cardiologie s-a bucurat de susținerea largă a producătorilor de vasodilatatoare și alfablocante (în cazul în care SAC n-a fost direct finanțată de industria farmaceutică).

Analog, și distrugerea oaselor de dinozaur prin fragmentarea lor în bucăți din ce în ce mai mici își are un corespondent modern. În condițiile în care astăzi cercetătorii sunt evaluați în funcție de articolele publicate în revistele de specialitate, aceștia sunt nevoiți să împartă o idee în cât mai multe ”bucăți” de idee cu care pot maximiza numărul de articole. În fond nici un om știință nu poate produce pe bandă rulantă idei noi care să țină pasul cu concurența. Pentru ca articolele rezultate să arate totuși a știință, conținutul irelevant este ”umflat” cu modele formale sau cu un jargon științific sufocant menit să ascundă banalitatea conținutului.

În cuvintele lui Mathias Binswanger: ”O piață nu poate fi produsă în mod artificial. Ceea ce se poate însă înscena artificial este concurența, dar aceasta nu duce, în contrast cu o piață funcțională, la o producție adaptată optimal cererii”. Și mai departe: ”În loc să se orienteze după cerere, producătorii unui astfel de bun sau serviciu sunt nevoiți să apeleze la cifre și indicatori relevanți pentru competitivitate. Orientarea după acești indicatori nu duce însă la eficiență, ci la stimulente perverse, care duc în mod logic la rezultate perverse.”

Revenind la educație, remarcăm că efectele perverse de care vorbește Mathias Binswanger, care se datorează numeroaselor reforme care au avut și au loc în continuare în sistemul de învățământ cu scopul de a transforma școala în agent economic, sunt deja vizibile: avem mulți absolvenți (numărul acestora este un indicator important al sistemului de învățământ), dar mulți dintre ei sunt analfabeți funcționali. Introducem tehnică digitală de ultimă oră, dar producem, parafrazându-l pe Manfred Spitzer, demenți digitali. În categoria studenților de top avem absolvenți care vorbesc curent 3-4 limbi străine, dar nu se mai pot exprima și nu cunosc termenii de specialitate în limba română.

Despre cum are loc transformarea, mai corect denaturarea sistemului de educație în direcția unui agent economic, despre reformele graduale, actorii și mecanismele de acțiune scrie foarte amănunțit și bine documentat Mircea Platon în ”Deșcolarizarea României”. Nu este deloc întâmplător că actorul principal al reformelor din învățământ în România a fost… Banca Mondială (vezi volumul amintit).

Procesul de reformare a învățământului după modelul piețelor de capital este accelerat puternic de digitizare. Din punct de vedere pedagogic este absolut evident că digitizarea este o catastrofă. Există mii de studii, statistici, teze care susțin această afirmație. 

Economic însă, digitizarea este, pe termen scurt, un imens succes: o familie obișnuită are nevoie pentru home office și homeschooling de cel puțin 3, 4 calculatoare, accesorii, consumabile, conexiune Internet. Dacă la asta se adaugă platforme software specializate pentru munca și școala de acasă, manuale digitale, posibilități digitale de calificare și recalificare profesională (”învățarea pe tot parcursul vieții” este expresia consacrată), ne putem face o mică idee despre oportunitățile de afaceri deschise de digitizare.

Transformarea educației după model economic e un proces mult mai complex decât simpla stimulare a cererii de echipamente și bunuri educaționale. E vorba de eficiență, impunerea de standarde, descentralizare, autofinanțare, indicatori de calitate, competențe, control, output, capital uman, concurență, competitivitate, management educațional. E important să înțelegem acești termeni, să-i analizăm atât din punct de vedere economic, cât și pedagogic, puse în oglindă cele două abordări arată, dacă mai era nevoie, că cele două paradigme nu numai că nu se suprapun, dar că sunt chiar opuse. Altfel spus, ceea ce funcționează – cel puțin pe termen scurt – din punct de vedere economic, are consecințe nefaste din punct de vedere pedagogic.

Cum sunt de părere că orice dispută pe tema educației trebuie să pornească de la termenii întrebuințați, mi-am propus în continuare o mică analiză a acestora, fiind convinsă că numai după ce aceștia ne sunt clari vom fi în stare descifrăm motivațiile, să înțelegem consecințele (curioase) sau deciziile (dureroase) care însoțesc reforma educațională la noi.

Despre eficiență

Dincolo de o definiție riguros științifică a noțiunii de ”eficiență”, se acceptă în general, că aceasta se referă la un raport optimal între rezultat și efort; o afacere, o investiție, sunt cu atât mai eficiente cu cât profiturile obținute sunt mai mari, iar resursele investite mai puține. Se consideră, de asemenea, că eficiența este motorul principal al progresului tehnologic, care poate fi înțeles ca un efort permanent de maximizare a profitului și minimizare a cheltuielilor. În evaluarea economică eficiența este un indicator de calitate esențial.

Direct din manualele de economie, termenul de eficiență a fost preluat și în educație. Ce înseamnă însă ”eficient” din punct de vedere pedagogic? Să luăm cazul unui elev care învață să cânte la un instrument. După 2-3 ani de studiu, elevul în cauză va fi cel mai probabil în stare să interpreteze o piesă muzicală pe care 90% din publicul nespecialist o apreciază ca fiind virtuos executată. 10% din publicul cu educație muzicală va recunoaște imediat erorile de execuție, stângăciile, omisiunile. Ca să mulțumească 10% din publicul specialist elevul nostru mai are nevoie de cel puțin încă 7-8 ani de studiu intensiv. Abia după 10 ani se poate spune că el a devenit cu adevărat bun. Când a fost acest elev ”eficient”? După 2-3 ani de studiu (efort minim) și 90% din public satisfăcut (rezultat mare) sau după 10 ani (efort maxim) și rezultat comparabil cu cel anterior (100% din public în comparație cu 90%)? Răspunsul cred că este evident. Putem deci concluziona că un student eficient nu e tot una cu un student bun.

Că așa stau lucrurile se poate vedea și din măsura introducerea creditelor în învățământul superior în urma reformei de la Bologna. Atenția studentului cade azi mai puțin pe acumularea de cunoștințe necesare carierei pentru care se pregătește, cât mai ales pe acumularea de credite. A maximiza numărul de credite din cursuri opționale și ”materii de umplutură” a devenit o știință în sine transmisă de la o generație de studenți la alta. Ce altceva este eficiența dacă nu maximizarea numărului de credite cu minimizarea efortului?

Să luăm un alt exemplu. Pentru eficientizarea sistemului de învățământ s-a adoptat la noi măsura finanțării școlilor per elev. Din punct de vedere economic măsura este logică: acolo unde sunt mai mulți elevi, și deci vor fi mai mulți absolvenți (output mare) e nevoie de mai multe resurse. În sistemul de învățământ însă această măsură are un efect pervers: școlile cu mulți elevi și resurse suplimentare vor deveni mai atractive atât pentru profesori, cât și pentru elevi. Se ajunge la o aglomerarea a acestora – clase de peste 40 de elevi, ceea ce va duce inevitabil fie la scăderea nivelului clasei în ciuda profesorilor buni – nu se poate lucra concomitent cu 40 de elevi, fie la apariția unei falii între elevii excelenți asupra cărora se îndreaptă atenția profesorilor și ceilalți. Școlile slab finanțate vor pierde elevi – care se îndreaptă spre școlile ”bune”, ceea ce înseamnă o nouă diminuare a finanțării. Din punct de vedere economic închiderea acestor școli devine logică, educațional însă acest lucru este o catastrofă pentru că îngreunează accesul elevilor din preajma acestor școli la educație.

Despre ”societatea cunoașterii” și ”învățarea pe tot parcursul vieții” într-o postare ulterioară. 

Stop digitalizării școlii românești!

Ana-MariaLeave a comment

Nu cred că spun ceva nou când afirm că școala on-line nu funcționează. Elevi, părinți, profesori, cu toții suntem de acord că ceea ce fac copiii în fața monitoarelor mai mici sau mai mari poate fi orice, dar cu siguranță nu poate fi numit ”școală”. Cu toate astea, la nivelul politic – național și european – continuă să se manifeste un soi de euforie cu privire la digitizarea școlii, suntem de sus asigurați că ”suntem pe drumul cel bun”, ne mai lipsesc cel mult câteva mii de tablete, câteva sute de conexiuni Internet și câteva platforme de tip MOOC ca lucrurile ”să meargă ca pe roate”.

Această euforie se bazează pe câteva argumente „forte”, ce ne sunt mai mult sau mai puțin explicit livrate de milioane de articole, site-uri, persoane ”competente”, etc. împreună cu imbatabilul ”criza sanitară e de vină”. De aceea cred că nu e lipsit de interes să ne aplecăm cu ceva mai multă atenție asupra câtorva dintre aceste argumente.

1. Ni se spune că tehnica digitală îmbunătățește procesul de învățare. În realitate există numeroase studii care arată că tehnicile clasice de învățare – profesorul, cartea, creionul și hârtia – sunt superioare în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și durata păstrării acestora în memorie în comparație cu laptopul sau monitorul. Cel târziu de la cunoscutul studiu Hattie știm că factori de genul gradului de pregătire și dedicație al profesorului, al relației elev-profesor sau a stadiului de dezvoltare cognitivă a elevului influențează pozitiv procesul de învățare, în timp ce introducerea mijloacelor digitale (filme, fișierelor audio, prezentări, etc.) tind să aibă o influență nulă sau chiar negativă.

Despre efectele negative ale digitizării au scris între alții Manfred Spitzer (Demența digitală, Disconfort digital: riscuri, efecte secundare și pericole ale digitizării), Ralf Lankau (Nimeni nu învață digital), Gerald Lembke, Ingo Leipner (Minciuna educației digitale: de ce copiii noștri nu învață cum să învețe). Studiile citate, argumentele, recomandările acestor autori merg în aceeași direcție: cu cât sunt mai tineri, cu atât mai mare trebuie să fie distanța dintre copii și aparatele digitale.

A vorbi în aceste condiții de introducerea calculatoarelor la grădiniță (”Prietenul meu, calculatorul”, etc.) este echivalent cu a transforma o generație de copii sănătoși într-una de copii cu nevoi speciale. În cuvintele lui Manfred Spitzer: ”Un copil are anumite nevoi, are nevoie de input. El trebuie să pipăie lucruri, trebuie să învețe cum se folosesc lucrurile care îl înconjoară. Copiii vin astăzi la școală și nu mai sunt în stare să țină stiloul în mână pentru că singura lor activitate a fost să șteargă cu mână un ecran de sticlă; dacă nu-și antrenează mâna atât motoric cât și senzorial, ei vor fi în dezavantaj, într-un mare dezavantaj. Creștem o generație cu nevoi speciale, o spun la modul drastic. Cu cât mai multe poezii și jocuri pe degete exersează în copilărie, cu atât sunt mai buni la matematică la 20 de ani, pentru că numerele și relațiile complexe dintre ele ajung în creier prin intermediul degetelor. Dacă la grădiniță s-au ocupat numai de ”ștergerea” unui ecran, apogeul carierei lor va fi specialist în curățenie. Cred că ar trebui să evităm asta.”

2. Ni se spune că memorarea, acumularea de cunoștințe sunt inutile de vreme ce orice informație este disponibilă pe Internet (Wikipedia, Google, etc.). În realitate Wikipedia și Google sunt cu atât mai utile cu cât bagajul de cunoștințe pe care deja îl deținem este mai mare. Un ”căutător competent” pe Google este cel care poate introduce detalii despre subiectul căutat, rafinând rezultatele obținute. În plus, cu cât știm mai mult, cu atât suntem mai în măsură să distingem între rezultatele corecte și cele eronate, rău-voitoare sau interesate. Google nu poate opera această selecție pentru noi. Nu e întâmplător faptul că Internetul este în primul rând un instrument de lucru pentru persoanele cu o temeinică instrucție clasică.

Nu numai că Internetul nu te ajută dacă nu ai cunoștințe solide prealabile, dar ce e mai grav, sugerează ideea că instruirea poate fi ”consumată” de-a gata, pe loc și eficient. Despre cât de amăgitoare este această idee ne vorbește Paul Konrad Liessmann: ” Când studenții găsesc ceva pe Google, nu sunt de cele mai multe ori în stare să clasifice corect rezultatele din cauza lipsei de cunoștințe. Dacă nu ai absolut nici o idee despre istoria biblică evreiască, atunci articolul din Wikipedia despre regele David nu-ți este de nici un folos. De asemenea, elevii oftează când li se cere să citească un fragment din 20 de pagini. Nu mai există curiozitate cu privire la modul în care este dezvoltată o idee într-un text. Vor rezultatul imediat, cât mai scurt și eficient posibil. Acest lucru corespunde Zeitgeist-ului non-educației : Nu risipi resursele intelectuale! Doar că trebuie să fim conștienți că nu există spirit fără risipă.”

3. Ni se spune că tehnica este neutră din punct de vedere educațional, că este o unealtă prin care susținem procesul de învățare. În realitate datele nu sunt niciodată ”neutre”, în cuvintele lui Rob Kitchin și Tracey P. Lauriault ele sunt ”expressions of knowledge/power, shaping what questions can be asked, how they are asked, how they are answered, how the answers are deployed, and who can ask them.” (vezi aici, pag. 4).

Cu alte cuvinte un sistem digital de educație reflectă poziția celui care modelează respectivul sistem, valorile pe care acesta le are, aspectele pe care el le consideră ca fiind importante de modelat. În sistemul analog de educație programa școlară era stabilită transparent la nivel de stat: el este cel care definește politicile educaționale și tot el stabilește mecanismele de control. În condițiile trecerii la tehnica digitală statul devine din ce în ce mai incapabil să asigure mecanismele de control asupra conținutului educațional, întrucât algoritmii puși la dispoziție de furnizori sunt netransparenți. Altfel spus, ceea ce învață elevii la școală va fi transferat din programa școlară accesibilă, publicată de Ministerul Educației, în algoritmii necunoscuți de la Microsoft, Google, etc.

De reflectat este și faptul că în zona divertismentului și a canalelor de socializare scandalurile legate de cenzură, ștergerea mesajelor utilizatorilor, distribuirea preferențială a postărilor au devenit regula. Influențarea opțiunilor, eliminarea opiniilor indezirabile, suprimarea dialogului sunt fenomene asociate tehnicii digitale, care devin pe zi ce trece mai vizibile. În aceste condiții nu ar fi naiv să credem că introducerea tehnicii digitale în școală ar fi ferită de asemenea probleme?

În mod cu totul curios tocmai părinții din Silicon Valley (cazul lui Steve Jobs este notoriu) își trimit copiii la școli private în care predarea se face în mod clasic de către un profesor care intră într-o relație directă cu elevul. Avem de-a face cu un trend în care unii copii se bucură de o școală fără tehnologie, control și influențarea comportamentului, în timp ce toți ceilalți intră în malaxorul uniformizării prin nudging și framing?

4. Ni se sugerează că protecția datelor sensibile ale copiilor este lipsită de importanță. În realitate introducerea tehnologiei digitale în educație înseamnă colectarea și procesarea datelor despre școlari, analize, infrastructuri de date. Elevul se transformă în informație: note, calificative, rezultate, proiecte, inițiative, etc., totul este salvat, analizat, clasificat. Să nu ne amăgim că piața nu va găsi forme din ce în ce mai rafinate de valorificare a acestor date. De altfel primele aplicații au și început să apară. În America este populară aplicația ClassDojo, care colectează date legate de comportamentul elevilor în școală. Comportamentul dezirabil este recompensat printr-un sistem de puncte care te duce cu gândul la faimosul și criticatul scor social chinezesc.

Din punct de vedere tehnic aproape totul e posibil: de la ”citirea” expresiei faciale, a emoției care se manifestă prin vorbire, la poziția corpului sau a felului în care folosim pixul – vezi, de exemplu, EduPen de la Stabilo. În condițiile în care FMI recomandă deja acordarea de credite pe baza istoricului comportamentului nostru digital, e legitim să ne întrebăm, dacă copiii noștri nu vor avea în viitor de suferit de pe urma colectării masive de date despre ei.

5. Ni se sugerează că algoritmii digitali sunt imparțiali. În realitate aceștia produc diferențe și fac deosebiri între utilizatori, și cine poate garanta că aceste informații nu vor fi utilizate ulterior în defavoarea copiilor noștri? Asta nu pentru că cineva este rău intenționat, ci pentru că acesta este însuși principiul de funcționare al unui algoritm. Dacă ne întoarcem la exemplul menționat anterior, aplicația ClassDojo va împărți în mod automat, prin însăși modul de funcționare, elevii în ”cuminți” și ”obraznici”. Dar tot la fel de bine un algoritm poată să stabilească pe baza datelor colectate cine e ”inteligent” și cine e ”prost”, cine este ”violent”, ”impulsiv”, etc. Ideea cred că e clară: copiii noștri pot fi categorisiți, catalogați, selectați pe criterii netransparente și în parte discutabile moral și științific.

”IBM renunță să mai dezvolte tehnologii de recunoaștere facială” titrează pagina de internet economica.net. Explicația: ”Gigantul american IBM a anunțat că nu mai vrea să fie implicat sub nicio formă în recunoașterea facială, tehnologie despre care spune că este părtinitoare, creatoare de inegalități și discriminatoare.” Dar asta nu înseamnă mare lucru, orice sistem digital are la bază algoritmi, activitatea ”on-line” a copiilor noștri îi va urma fără ca ei să poată schimba sau influența în vreun fel aceste ”urme digitale”.

Departe de mine gândul să întorc roata istoriei în era tehnologiei analogice. Avantajele noilor tehnologii sunt evidente și există domenii ale vieții noastre care nu ar mai putea astăzi funcționa altfel. Însă e o mare diferență dacă eu stăpânesc tehnologia sau tehnologia mă stăpânește pe mine. În ceea ce îi privește pe copii, cred că locul lor este la școala fără monitoare, iar digitizarea trebuie introdusă numai acolo unde aceasta înseamnă cu adevărat un plus de valoare pentru procesul de învățare.

PS: Pentru cei care încă nu au semnat:

Stop digitalizării școlii românești!

Despre Harry Potter și repere îndoielnice

Ana-MariaLeave a comment

Am fost întotdeauna fascinată de povești. Vă amintiți de colecția copilăriei noastre ”Povești nemuritoare”? Ca orice copil, pe la 10 ani eram convinsă că pot născoci cel mai bun, mai frumos, mai neobișnuit basm din lume, ce mai, ceva cu totul și cu totul original. Îmi aduc aminte de o după-amiază de vară, una dintre acele zile de vacanță când timpul abia se mișcă, când m-am așezat la masa de scris cu socoteala de a da gata până la apusul soarelui nemaiauzita poveste. După multe încercări și zeci de foi mototolite m-am ales, nu, nu cu basmul mult visat, ci cu o mare descoperire: oricât de ieșite din comun erau personajele, oricât de bizare încercările, oricât de stranii ieșirile din impas, basmul meu original semăna ca două picături de apă cu multe alte basme din cărțile mele de povești. Ilenele Cosânzene erau bune la suflet și foarte frumoase, Feții Frumoși erau curajoși, zmeii rămâneau barbari și perfizi. Sigur că mi-a trecut prin minte să scriu o poveste cu o Ileana Cosânzeana urâta și cu zmei omenoși, dar povestea aceea nu mi-a plăcut.

Asta pentru că basmele nu sunt scrise pentru a fi originale, ele au în primul rând un rol educativ, constituie, am putea spune, primul ghid de orientare pentru copii. Acolo, în basme, învață copiii să distingă pentru prima dată între bine și rău, află despre existența minciunii, a prefăcătoriei, a răutății gratuite și a cruzimii, dar și a curajului, bunătății, milosteniei. De acolo învață că există o ordine materială, dar și una imaterială a lumii, că adevărul, frumosul și binele merg împreună și înving întotdeauna minciuna, sluțenia, răutatea. Orice ieșire din schema simplă a basmului echivalează cu haosul.

Cum e și firesc, odată cu vârsta înțelegem că lucrurile sunt ceva mai complicate. Răul poate învinge temporar, frumusețea nu e tot una cu virtutea. Și totuși, continuăm să judecăm lumea după reperele care ne-au fost date în copilărie de părinți, educatori, lecturi, întâlniri decisive.

Ce se întâmplă însă, când reperele devin confuze, instabile, estompate? Ce se întâmplă când binele și răul devin de nerecunoscut? Ce se întâmplă când nu mai putem distinge între virtute și viciu?

Poate întrebarea vi se pare inutilă. Este evident că încercăm, ca părinți, să dăm copiilor noștri repere tari. Și totuși…

Despre ”Harry Potter” nu am avut niciodată o părere grozavă pentru simplul motiv că nu mă atrage literatura fantasy. Dar m-a pus pe gânduri analiza făcută de Gabriele Kuby în volumul ”Harry Potter – gut oder böse?”. Dacă ”Harry Potter” ar fi fost o carte oarecare printre alte cărți pentru copii, sigur că nu ar fi fost cazul să ne ocupăm de ea. Nu tot ce punem în mâna copiilor noștri spre lectură trebuie să fie la superlativ. Dar aici vorbim de un adevărat fenomen, poate chiar de o generație Harry Potter. De aceea cred că trebuie să înțelegem ce este Harry Potter și cum se transformă copiii noștri în urma lecturii.

În continuare traducerea unui mic fragment din analiza ”Harry Potter – gut oder böse?” de Gabriele Kuby:

“În ”Harry Potter” distincția între bine și a rău este suspendată sistematic prin confuzie și prin inversarea noțiunilor de bine și rău. Redefinirea noțiunilor de bine și  rău se produce de la bun început prin manipularea sentimentelor copiilor și adolescenților, care nu sunt încă în stare de distanțare critică: lumea oamenilor este prezentată respingător, lumea magicienilor și a vrăjitoarelor dimpotrivă fermecătoare, de dorit. Lucrurile nu se opresc însă aici. Ne aflăm abia la intrarea într-o lume în care percepția naturala de bine și rău este anulata sistematic.

a) Răul este prezentat într-o manieră fascinantă. Este un instinct natural al omului să încalce limitele impuse de o instanță superioară. Acesta este păcatul pe care l-au săvârșit Adam și Eva și care stă la baza fiecărei încălcări a normelor morale. Până astăzi ne dorim să gustăm din fructul oprit, pentru că ne încredem în vocea seducătoare a șarpelui: veți fi precum Dumnezeu. Și cine nu dorește să devină asemenea lui Dumnezeu? Cultura moderna s-a eliberat pas cu pas de poruncile lui Dumnezeu ca să se arunce în închisoarea fără fund a patimilor și să devina astfel martora distrugerii însuși fundamentului civilizației moderne.

În ceea ce îi privește pe copii acest impuls se combină cu sănătoasa curiozitate a copilăriei. Ei vor mereu să treacă dincolo de gardul protector. A îngrădi curiozitatea copiilor cu acest gard protector și a defini limitele sale în conformitate cu vârsta, nu mai este astăzi posibil. Programul de televiziune de după-amiază conține scene de sex și violență și toate tipurile de perversiuni. Nu mai exista nici un fel de limite, nici măcar o timidă încercare din partea părinților să definească asemenea limite. Doar că impulsul de face ceea ce e interzis rămâne.

Acest gol este umplut de Harry Potter. Ceea ce până acum era considerat tabu, devine brusc subiect de carte pentru copii: blesteme, practici oculte de toate tipurile până la descrierea pe treizeci de pagini a unui ritual satanic sângeros, o scufundare în imagini și acțiuni care stârnesc dezgustul si oroarea. Poate că tocmai subiectul tabu este ceea ce îi face pe copiii deveniți, cu ajutorul mediilor vizuale aproape analfabeți să citească mai întâi 335, apoi 352, apoi 448, 767, iar în volumul al 5-lea peste 800 de pagini. Fascinația pentru rău face din Harry Potter o afacere globală de miliarde.

b) Răul este prezentat ca fiind ceva obișnuit, cotidian. Lumea lui Hogwarts este populată de creaturi rele, urâte, grotești, demonice, care vor să facă rău altora: profesori răi, elevi răi, duhuri pătate de sânge, vârcolaci (dementorii), spiriduși care își provoacă durere pentru auto-pedepsire, ”broaște” care se devorează reciproc – toate din lumea întunecată a diavolului. Harry și prietenii lui nu au nici o posibilitate de apărare emoțională împotriva acestor creaturi și scene. Nu există de asemenea nici o posibilitate de apărare, fie și numai verbală împotriva brutalității și a cruzimii. Reacția normală ar fi lupta sau fuga. În Harry Potter teroarea este cotidiană. Ceea ce în carte este adus la viață cu ajutorul propriei fantezii – aici poate avea încă influență un mecanism sufletesc intern de apărare, este transportat cu ajutorul filmului în straturi sufletești mult mai adânci.

Blestemele reciproce fac parte din realitatea zilnică și constituie un motiv de bază al întregii povești. Ostilitățile între elevi sunt rezolvate cu blesteme, dar și profesorii se folosesc de ele împotriva elevilor. Există blesteme pentru orice nevoie, a căror putere distructivă crește de la un volum la altul. La început blestemele se referă la mucus ori cleme pentru picioare, mai târziu apar blesteme care paralizează sau care inhibă voința, torturează și ucid. Împotriva blestemelor există ”blesteme de apărare”, cu toate acestea există blesteme atât de puternice că împotriva lor nu te poți apăra.

În volumul al doilea se povestește: ”Doamna Norris, pisica administratorului atârna cu coada legată de suportul pentru torță. Era țeapănă ca o scândură, iar din ochii ei holbați te fixa o privire rigidă.” Profesorul Lockhart explică elevilor neliniștiți: ”Fără îndoială un blestem care a ucis-o – cel mai probabil tortură transmogrifiană… din nefericire nu eram prin preajmă. Întrucât știu un blestem de apărare care ar fi putut-o salva.”

Sacrificiile de animale sunt practici obișnuite ale sataniștilor. Cei avansați sacrifică vieți umane. Televiziunea și ziarele relatează ocazional despre asta. Nu deranjează pe nimeni că tinerii noștri sunt introduși într-o lume în care se întâmplă așa ceva?

Ce e blestemul? Pentru credincioși o binecuvântare înseamnă că cel care binecuvântează cere ca puterea lui Dumnezeu să se coboare asupra acelui lucru sau a acelei persoane care este binecuvântată. Blestemul înseamnă că cel care blestemă cheamă puterea lui Satana asupra acelui lucru sau a acelei persoane pe care o blestemă. Blestemele și blestemele de apărare țin de viața obișnuită în Școala de magie și vrăjitorie. Ce simțiți la auzul următoare fraze: ”A fost binecuvântat de tatăl său”?. Ce simțiți la auzul frazei: ” A fost blestemat de tatăl său”? Presupun că până și o persoană care nu crede nici în existența lui Dumnezeu și nici în existența lui Satana, simte că aici e ceva mai mult în joc decât o dorire pioasă.

Salvarea dintr-un blestem este în lumea lui Harry Potter ”blestemul de apărare”. După cum am mai spus deja, Harry trăiește într-o lume închisă.

De ce oferim copiilor blesteme și blesteme de apărare pentru joacă? Prin joc copilul exersează comportamente. Ne dorim ca blestemul să fie o opțiune în sistemul de operare al vieții lor?

c) Binele primește caracteristicile răului și răul pe cele ale binelui. Nu există în Harry Potter nimic bun căruia să nu i se atribuie atribute hidoase și nimic rău (cu excepția diavolului însuși) care să nu fie prezentat drept pozitiv. Acesta este principiul de bază al întregii narațiuni, care este păstrat până în cele mai mici detalii. În tot ceea ce a fost spus până aici poate fi recunoscut acest lucru.

Inversarea fundamentală a polarității are loc – după cum am spus deja – în primul capitol al primului și al ulterioarelor volume: despre oamenii se vorbește disprețuitor, iar magicienii și vrăjitoarele sunt glorificate. Cum reușește autoarea să convingă cititorii – grupul țintă sunt copiii și adolescenții –  să participe la această inversare? E nevoie de un anumit efort intelectual pentru a înțelege metoda foarte rafinată a autoarei.

Cititorul va fi transpus într-o stare de respingere emoțională puternică a unui personaj (de exemplu, cruzii Dursley care îl chinuie în mod nedrept pe simpaticul Harry), după care acest personaj exprimă idei care trebuie anihilate (vrăjitoria este rea). Fără să vrea cititorul resimte afirmația ”vrăjitoria este rea” ca fiind ea însăși rea, de vreme ce e susținută de personaje respingătoare.

Dar rafinamentul merge și mai departe până la starea de inducție hipnotică cum este cunoscută din hipnoterapie, stare care permite accesul în subconștientul pacientului. Pentru aceasta e nevoie de destabilizarea stării de autocontrol a intelectului. Și aceasta se face în felul următor:

Harry află că mama sa, sora mătușii Petunia Dursley era o vrăjitoare, dar și că unchiul și mătușa sa știau despre asta.

Mătușa Petunia exclamă:

”-Sigur că am știut! strigă Mătușa Petunia. Cum să nu știm, dacă soră-mea era cine era? Și ea a primit o astfel de scrisoare și s-a dus la școala aia, de unde venea în fiecare vacanță cu buzunarele pline de picioare de broască și cu ele preschimba ceșcuțele în șoareci! Numai eu știam ce este cu adevărat: un monstru, un avorton! Una, două, îi auzeai pe mama și pe tata: Lily în sus, Lily în jos, nu mai puteau de mândrie că aveau o vrăjitoare în familie!”

Este deci, bine sau rău să fii vrăjitoare?

Cititorul, prin identificare cu Harry care este persecutat pe nedrept, o vede pe mătușă (și întreaga lume a încuiaților) ca fiind rea. Când mătușa Petunia afirmă că sora vrăjitoare și școala pe care ea o frecventează sunt rele, cititorul nu o crede pentru că mătușa este rea. Caracterizarea pe care o face surorii ei folosind cuvântul ”avorton„, care exprimă ura, face ca gradul de respingere al mătușii Petunia de către cititor să crească, pentru că el simte că expresia „avorton” pentru vrăjitoare este o exagerare nedreaptă. În fond, copiii se joacă de la vârste foarte mici de-a ”vrăjitoarea” și de-a ”magicianul”. Faptul că părinții au preferat-o pe sora vrăjitoare produce în cititor o confuzie indisolubilă. Până acum sora vrăjitoare era pentru cititor bună pentru că mătușa era rea. Preferința părinților pentru ”avorton” trezește în cititor de-asemenea o atitudine de respingere, pentru că și vărul Dudley este preferatul familiei în detrimentul lui Harry. ”Erau mândri să aibă o vrăjitoare în familie.” Este un lucru bun sau rău? Cititorul nu mai este în stare să o spună. În această încâlceală emoțională orice orientare devine imposibilă. Capacitatea de judecată a cititorului, conștiința sa sunt destabilizate. El se poate orienta tot atât de puțin pe cât se orientează elevii în Școala de magie Hogwarts.

O soră cu adevărat bună ar vorbi altfel. Ar deplânge cu durere faptul că propria soră a dispărut într-o sectă ocultă, satanică – lucru care se întâmplă și în societatea noastră de multe ori – și că ea este singura care a recunoscut acest lucru. Nu despre ”avortoni” ar fi vorbit, ci despre o ademenire cumplită. Sora mătușii Petunia a murit în Școala de magie ca urmare a unei vrăji – în fond, un motiv destul de bun să-l protejeze pe nepotul Harry de a frecventa această școală.    

Această metodă va fi folosită iar și iar cu scopul de a mări acceptanța magiei. Încă un exemplu din volumul al cincilea:

Doamna Umbridge, noua profesoară pentru disciplina ”Metode de apărare împotriva artelor negre” este prezentată ca fiind înfricoșătoare, un dictator oribil. Ea este cea care îl chinuie pe Harry ore și săptămâni întregi cu o pedeapsă pe care trebuie să o scrie cu propriul său sânge. Și tot ea este de părere că profesorii anteriori fuseseră semipuri periculoși și iresponsabili. Elevii fuseseră inițiați în blesteme care nu corespundeau vârstei lor, punându-i pe elevi în pericol. Acestora ar fi trebui să le fie teamă că vor fi atacați de întuneric. Și exact asta dorește ea acum să schimbe.

Pentru a mări siguranța elevilor și  pentru a ”liniști părinții care își fac griji”, doamna Umbridge dorește să predea numai teorie și să renunțe la exercițiile practice de blestemat și blestemat pentru apărare – spre uriașa indignare a elevilor. Indignarea este atât de mare, încât elevii, sub conducerea lui Harry hotărăsc să se ajute singuri și înființează o alianță secretă pentru a exersa magia.

Ce e mai aproape de tinerii noștri, care se identifică cu Harry, decât să procedeze la fel?

Doamna Umbridge exprimă în fond valorile cititorilor: abandonarea experimentelor magice, a violenței. Dar pentru că ea este un personaj negativ, aceste valori sunt destabilizate. Elevii nu o urăsc pe doamna Umbridge pentru că este rea și îl pedepsește pe Harry cu ajutorul unui ritual dureros și sângeros – împotriva acestui tratament nu protestează nimeni – ci pentru că elimină exercițiile practice de magie spre protecția elevilor.

Alte exemple de inversare a binelui cu răul:

Ron, prietenul drăguț al lui Harry are ca însoțitor un șobolan gras. Am văzut cu toții șobolani pe umărul tinerilor palizi, îmbrăcați în negru și plini de piercing. Sunt deci șobolanii pe umerii tinerilor totuși ok?

La un joc de Quidditch profesorul Quirrell încearcă să îl ucidă pe Harry cu un blestem. Snape, profesorul care îl urăște pe Harry, îl salvează cu un blestem de apărare. De ce? Explicația o dă Dumbledore: ”Tatăl tău a făcut ceva, ce Snape nu poate ierta niciodată. I-a salvat viața. Profesorul Snape n-a putut niciodată suporta ideea că îi datorează ceva tatălui tău… Sunt sigur că exact din acest motiv și-a dat toată silința să te apere, pentru că ar avea în felul acesta sentimentul că s-a achitat față de tatăl tău. Abia atunci s-ar putea gândi din nou la el și l-ar putea urî în liniște…”. Încâlceală totală: cineva care îl urăște pe Harry îi salvează viața. O face printr-un blestem și o face pentru a putea urî în liniște.”