Categorie: Școală

Școală

Școala S.A. în societatea cunoașterii

Ana-MariaLasă un comentariu

Trăim în societatea cunoașterii. Ce ne poate flata mai mult de-atât? Cine trăiește într-o astfel de societate nu poate fi decât ”cunoscător”, după cum în societatea agrară erai agricultor, iar în cea industrială fie industriaș, fie lucrător în industrie. ”A fi cunoscător” înseamnă a fi rațional, informat, autocritic, rezonabil, curios, precaut, creativ, pe scurt înțelept. Deși vei găsi cu greu pe cineva să contrazică afirmația că trăim în societatea cunoașterii, afirmația care derivă de aici – anume aceea că suntem ”cunoscători”, nu se bucură nici pe departe de același consens.

Nou-înființata Școală Națională de Farmece și Ghicit  – pe cuvânt de onoare că nu e o glumă, matematica echitabilă care încurajează ”răspunsuri multiple” în locul rezultatului corect – profund ”discriminatoriu”, analfabetismul funcțional, negarea biologiei – nu suntem bărbați sau femei în funcție de cromozomii XX și XY, ci de propria noastră subiectivitate – toate acestea sunt exemple-dovezi ale unei societăți foarte depărtate de ”cunoaștere” și „înțelepciune”.

Cum se explică această discrepanță? Ca să înțelegem, să pornim de la noțiunea de ”cunoștințe”. Cunoștințele sunt legate indestructibil de sens, de înțelegere, pătrundere în miezul lucrurilor. La baza acestora stă dorința ”cunoscătorului”, pe de o parte de a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte, convingerea că acesta există și se poate ajunge la el. Din perspectivă economică ceea ce se urmărește însă, nu este adevărul, ci utilitatea cunoștințelor. Ceea ce știu nu mai este adevărat sau fals, ci se poate valorifica sau nu, aduce câștig sau nu. Să fim sinceri cu noi înșine: câți părinți își încurajează copilul să învețe latina sau, și mai groaznic, greaca veche și câți părinți investesc sume respectabile în studiul limbii engleze? (Și dacă tot suntem aici: noua școală de farmece și ghicit poate să vândă promisiuni false, dar ”se rentează”, de aceea apariția ei era o simplă chestiune de timp.)

Societatea cunoașterii nu se referă la o societate de înțelepți, ci la o societate care caută moduri de valorificare a cunoștințelor. Ea este forma măgulitor-evoluată a ”societății informaționale”, iar informația este, nu-i așa, materia primă principală a societății moderne. Societatea cunoașterii produce specialiști în prelucrarea informației, nu căutători ai adevărului. Cu un exemplu al lui Jochen Krautz: ”Pe un angajat al unui Call-Center din cadrul unei companii de telefonie nu îl interesează adevărul, el prelucrează informații: ascultă plângerea clientului, încearcă să afle unde ar putea fi greșeala, caută în calculator după o posibilă rezolvare. Telefonistul nu vrea să înțeleagă (și nici nu poate), cum funcționează telefonul clientului. Mai degrabă este vorba de un program standard pe calculator, cu pași bine definiți de rezolvare a problemei, căruia angajatul trebuie să i se adapteze, similar muncitorului aflat în fața benzii rulante de producție. Aceasta este prelucrarea industrială a informației.”

Așa cum revoluția industrială a făcut munca meșteșugarului ineficientă și l-a trimis pe acesta în fabrică să supravegheze producția automatizată, tot astfel, revoluția digitală transformă inginerul, medicul, profesorul, etc. într-un supraveghetor al procesului digital de prelucrare a informației. Medicul nu mai discută azi cu pacientul, nu mai încearcă să înțeleagă felul particular în care boala evoluează în organismul acestuia, el are un protocol de urmat, un program de calculator care îi sugerează diagnosticul și tratamentul în funcție de un chestionar standard. În aceste condiții consultarea fizică a pacientului devine irelevantă, de unde impunerea telemedicinei ca alternativă la medicina clasică. Nici profesorul nu mai investește în relația cu elevii săi, ca și medicul, are un protocol de urmat, chestionare de evaluare a elevilor, indicatori de îmbunătățit. În cuvintele lui Paul Konrad Liessmann: ”Nu muncitorul devine instruit, ci cel instruit este transformat în muncitor. Dacă lucrurile ar sta invers, am transforma corporația într-o universitate și nu universitatea într-o corporație.”

Între revoluția digitală și cea industrială diferența nu este de fond: ambele funcționează în logica procesului de producție automatizat, ci de materie primă: azi prelucrăm automatizat pe lângă resursele materiale și pe cele imateriale – informația, sau mai modern, cunoștințele. Odată intrate în logica industrială însă, cunoștințele devin, ca orice resursă, degradabile. De aici obsesia pentru ”învățarea de-a lungul întregii vieți”, adică acumularea continuă de cunoștințe noi și eventual ”uitarea” celor vechi care nu mai pot fi valorificate. În societatea cunoașterii a învăța nu este o opțiune, ci o obligație. După cum tot o obligație este să înveți ceea ce trebuie, ceea ce așteaptă / are nevoie producția sau piața – la nevoie chiar lucruri false dacă acestea o cer. Angajatul Call-Centerului din exemplul lui Krautz va trebui să (re)învețe periodic utilizarea noii versiuni sau a unei noi aplicații de prelucrare a cererilor clienților.

E bine de reținut deci, că modernitatea nu încurajează prin ”învățarea de-a lungul întregii vieți” versiuni îmbunătățite ale propriei noastre persoane, ci capacitatea noastră de a ne adapta fără rezistență la toate schimbările pe care economia le cere. Rezultatul e conformismul, nu înțelepciunea.

Toate acestea au consecințe asupra sistemului de educație. Dacă relevanța cunoștințelor este limitată în timp, nu mai are prea mare importanță ce învață copiii la școală. Oricum, odată ajunși la locul de muncă vor fi nevoiți să învețe altceva. Acest fapt este lucrativ din dublă perspectivă: pe de-o parte, învățarea de-a lungul întregii vieți deschide larg porțile sistemelor private de calificare și recalificare profesională, pe de altă parte, finanțarea (re)formării profesionale este transferată de la stat (de exemplu prin învățământul public) în sarcina angajatului.
Dar dacă ceea ce înveți la școală nu mai are importanță, atunci ce e important? Și aici logica pieței a găsit un răspuns: a învăța să înveți. În condițiile în care cunoștințele ”se învechesc”, e necesar să deții instrumente pentru adaptarea rapidă la noile cerințe, tehnici de acumulare rapidă de cunoștințe, și de aici orientarea învățământului spre această nouă ”competență”. Oricât de logic ar suna din perspectivă economică, ”a învăța să înveți” este echivalent cu încercarea de a învăța să gătești fără alimente sau de a învăța să pictezi fără vopsele. La o privire mai atentă această competență se dovedește a fi un simplu instrument de propagandă.

Să rezumăm: societatea cunoașterii nu este o societate în care oamenii cunosc sau știu sau înțeleg, ci o societate în care indivizii își adaptează cunoștințele în funcție de valoarea lor de piață. Pentru aceasta e indispensabil ca resursa umană să se ”rescrie” / ”reinventeze” ori de câte ori e necesar, de unde necesitatea de a învăța de-a lungul întregii vieți și de a ști să înveți.

Dacă pe termen lung o societate de conformiști care a redus cunoașterea la ceea ce poate fi valorificat financiar este o societate viabilă, rămâne de văzut. Eu însă rămân sceptică.

Data viitoare (din nou) despre competențe.

Școala S.A. și diletantul eficient

Ana-Maria1 comentariu

Școala S.A.

Susținătorii ”școlii-prăvălie”, cum foarte nimerit o numea Mircea Platon, adică a acelui  sistem de educație raționalizat după model economic, bazat pe concurență, eficiență și control, se află după părerea mea într-o gravă eroare: anume aceea că există o suprapunere perfectă între planul pedagogic și cel economic al sistemului de învățământ.

Odată ce acceptăm că cele două nu se suprapun, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva transformarea educației (și prin analogie a oricărui sistem neeconomic) după principii de piață, nu duce la ”mutații”, sau cel puțin la efecte adverse în plan pedagogic, astfel spus, dacă nu cumva scopul educației de a ajuta tinerii să se maturizeze și să-și însușească ”bunele deprinderi” nu este denaturat, redefinit, viciat.

Poate că lucrurile devin ceva mai clare dacă luăm câteva exemple:

Pe timpul dominației străine în Vietnam, ocupantul francez a fost nevoit să facă față unei neplăcute invazii de șobolani. Pentru a stimula lupta împotriva rozătorilor, administrația a hotărât să plătească locuitorilor un premiu pentru fiecare piele de șobolan adusă. Rezultatul acestei măsuri a fost cu totul altul decât cel scontat: țăranii au început să înmulțească singuri șobolani pentru a încasa premii cât mai frumoase.

Se povestește, de asemenea, că descoperirea oaselor de dinozauri la începutul secolului al XIX-lea în China a dus la o adevărată revoluție în paleontologie, care a atras oameni de știință din lumea întreagă.

”Cererea” de fosile a crescut atât de mult, încât cercetătorii s-au gândit să-i stimuleze pe localnici prin acordarea unui premiu pentru fiecare os găsit. Ca și în exemplul anterior, rezultatul a fost contrar intențiilor inițiale: fiecare os găsit a fost ”spart” în zeci de bucățele pentru a asigura un premiu cât mai consistent.

Exemplele de mai sus, preluate din volumul ”Competiții fără sens. De ce producem din ce în ce mai multe lucruri inutile” a economistului german Mathias Binswanger, sunt menite să ilustreze teza acestuia potrivit căreia aplicarea principiilor de piață – în exemplele anterioare stimularea prin premii – în afara pieței, va duce mai devreme sau mai târziu la pervertirea comportamentului și rezultate contrare.

Aparțin aceste exemple unor vremuri îndepărtate? Nicidecum, ne învață tot Mathias Binswanger. Dacă în locul țăranilor punem industria farmaceutică, a oficialităților franceze sistemul de sănătate și în locul șobolanilor boli, avem o descriere destul de fidelă a situației actuale. Sigur, nu susține nimeni că industria farmaceutică îmbolnăvește intenționat populația pentru a-i oferi apoi tratament. Dar asta nu înseamnă că ea nu este interesată și nu ”încurajează” născocirea de noi și noi boli pentru prevenția sau eradicarea cărora sistemele de asigurări de sănătate sunt chemate la plată. „Societatea americană de cardiologie a redus semnificativ valoarea limită pentru hipertensiunea arterială. Acum, fiecare al doilea cetățean american este considerat un pacient cu tensiune arterială crescută” titrează Saarbrücker Zeitung în 2018. Putem presupune că o astfel de decizie a Societății Americane de Cardiologie s-a bucurat de susținerea largă a producătorilor de vasodilatatoare și alfablocante (în cazul în care SAC n-a fost direct finanțată de industria farmaceutică).

Analog, și distrugerea oaselor de dinozaur prin fragmentarea lor în bucăți din ce în ce mai mici își are un corespondent modern. În condițiile în care astăzi cercetătorii sunt evaluați în funcție de articolele publicate în revistele de specialitate, aceștia sunt nevoiți să împartă o idee în cât mai multe ”bucăți” de idee cu care pot maximiza numărul de articole. În fond nici un om știință nu poate produce pe bandă rulantă idei noi care să țină pasul cu concurența. Pentru ca articolele rezultate să arate totuși a știință, conținutul irelevant este ”umflat” cu modele formale sau cu un jargon științific sufocant menit să ascundă banalitatea conținutului.

În cuvintele lui Mathias Binswanger: ”O piață nu poate fi produsă în mod artificial. Ceea ce se poate însă înscena artificial este concurența, dar aceasta nu duce, în contrast cu o piață funcțională, la o producție adaptată optimal cererii”. Și mai departe: ”În loc să se orienteze după cerere, producătorii unui astfel de bun sau serviciu sunt nevoiți să apeleze la cifre și indicatori relevanți pentru competitivitate. Orientarea după acești indicatori nu duce însă la eficiență, ci la stimulente perverse, care duc în mod logic la rezultate perverse.”

Revenind la educație, remarcăm că efectele perverse de care vorbește Mathias Binswanger, care se datorează numeroaselor reforme care au avut și au loc în continuare în sistemul de învățământ cu scopul de a transforma școala în agent economic, sunt deja vizibile: avem mulți absolvenți (numărul acestora este un indicator important al sistemului de învățământ), dar mulți dintre ei sunt analfabeți funcționali. Introducem tehnică digitală de ultimă oră, dar producem, parafrazându-l pe Manfred Spitzer, demenți digitali. În categoria studenților de top avem absolvenți care vorbesc curent 3-4 limbi străine, dar nu se mai pot exprima și nu cunosc termenii de specialitate în limba română.

Despre cum are loc transformarea, mai corect denaturarea sistemului de educație în direcția unui agent economic, despre reformele graduale, actorii și mecanismele de acțiune scrie foarte amănunțit și bine documentat Mircea Platon în ”Deșcolarizarea României”. Nu este deloc întâmplător că actorul principal al reformelor din învățământ în România a fost… Banca Mondială (vezi volumul amintit).

Procesul de reformare a învățământului după modelul piețelor de capital este accelerat puternic de digitizare. Din punct de vedere pedagogic este absolut evident că digitizarea este o catastrofă. Există mii de studii, statistici, teze care susțin această afirmație. 

Economic însă, digitizarea este, pe termen scurt, un imens succes: o familie obișnuită are nevoie pentru home office și homeschooling de cel puțin 3, 4 calculatoare, accesorii, consumabile, conexiune Internet. Dacă la asta se adaugă platforme software specializate pentru munca și școala de acasă, manuale digitale, posibilități digitale de calificare și recalificare profesională (”învățarea pe tot parcursul vieții” este expresia consacrată), ne putem face o mică idee despre oportunitățile de afaceri deschise de digitizare.

Transformarea educației după model economic e un proces mult mai complex decât simpla stimulare a cererii de echipamente și bunuri educaționale. E vorba de eficiență, impunerea de standarde, descentralizare, autofinanțare, indicatori de calitate, competențe, control, output, capital uman, concurență, competitivitate, management educațional. E important să înțelegem acești termeni, să-i analizăm atât din punct de vedere economic, cât și pedagogic, puse în oglindă cele două abordări arată, dacă mai era nevoie, că cele două paradigme nu numai că nu se suprapun, dar că sunt chiar opuse. Altfel spus, ceea ce funcționează – cel puțin pe termen scurt – din punct de vedere economic, are consecințe nefaste din punct de vedere pedagogic.

Cum sunt de părere că orice dispută pe tema educației trebuie să pornească de la termenii întrebuințați, mi-am propus în continuare o mică analiză a acestora, fiind convinsă că numai după ce aceștia ne sunt clari vom fi în stare descifrăm motivațiile, să înțelegem consecințele (curioase) sau deciziile (dureroase) care însoțesc reforma educațională la noi.

Despre eficiență

Dincolo de o definiție riguros științifică a noțiunii de ”eficiență”, se acceptă în general, că aceasta se referă la un raport optimal între rezultat și efort; o afacere, o investiție, sunt cu atât mai eficiente cu cât profiturile obținute sunt mai mari, iar resursele investite mai puține. Se consideră, de asemenea, că eficiența este motorul principal al progresului tehnologic, care poate fi înțeles ca un efort permanent de maximizare a profitului și minimizare a cheltuielilor. În evaluarea economică eficiența este un indicator de calitate esențial.

Direct din manualele de economie, termenul de eficiență a fost preluat și în educație. Ce înseamnă însă ”eficient” din punct de vedere pedagogic? Să luăm cazul unui elev care învață să cânte la un instrument. După 2-3 ani de studiu, elevul în cauză va fi cel mai probabil în stare să interpreteze o piesă muzicală pe care 90% din publicul nespecialist o apreciază ca fiind virtuos executată. 10% din publicul cu educație muzicală va recunoaște imediat erorile de execuție, stângăciile, omisiunile. Ca să mulțumească 10% din publicul specialist elevul nostru mai are nevoie de cel puțin încă 7-8 ani de studiu intensiv. Abia după 10 ani se poate spune că el a devenit cu adevărat bun. Când a fost acest elev ”eficient”? După 2-3 ani de studiu (efort minim) și 90% din public satisfăcut (rezultat mare) sau după 10 ani (efort maxim) și rezultat comparabil cu cel anterior (100% din public în comparație cu 90%)? Răspunsul cred că este evident. Putem deci concluziona că un student eficient nu e tot una cu un student bun.

Că așa stau lucrurile se poate vedea și din măsura introducerea creditelor în învățământul superior în urma reformei de la Bologna. Atenția studentului cade azi mai puțin pe acumularea de cunoștințe necesare carierei pentru care se pregătește, cât mai ales pe acumularea de credite. A maximiza numărul de credite din cursuri opționale și ”materii de umplutură” a devenit o știință în sine transmisă de la o generație de studenți la alta. Ce altceva este eficiența dacă nu maximizarea numărului de credite cu minimizarea efortului?

Să luăm un alt exemplu. Pentru eficientizarea sistemului de învățământ s-a adoptat la noi măsura finanțării școlilor per elev. Din punct de vedere economic măsura este logică: acolo unde sunt mai mulți elevi, și deci vor fi mai mulți absolvenți (output mare) e nevoie de mai multe resurse. În sistemul de învățământ însă această măsură are un efect pervers: școlile cu mulți elevi și resurse suplimentare vor deveni mai atractive atât pentru profesori, cât și pentru elevi. Se ajunge la o aglomerarea a acestora – clase de peste 40 de elevi, ceea ce va duce inevitabil fie la scăderea nivelului clasei în ciuda profesorilor buni – nu se poate lucra concomitent cu 40 de elevi, fie la apariția unei falii între elevii excelenți asupra cărora se îndreaptă atenția profesorilor și ceilalți. Școlile slab finanțate vor pierde elevi – care se îndreaptă spre școlile ”bune”, ceea ce înseamnă o nouă diminuare a finanțării. Din punct de vedere economic închiderea acestor școli devine logică, educațional însă acest lucru este o catastrofă pentru că îngreunează accesul elevilor din preajma acestor școli la educație.

Despre ”societatea cunoașterii” și ”învățarea pe tot parcursul vieții” într-o postare ulterioară. 

Stop digitalizării școlii românești!

Ana-MariaLasă un comentariu

Nu cred că spun ceva nou când afirm că școala on-line nu funcționează. Elevi, părinți, profesori, cu toții suntem de acord că ceea ce fac copiii în fața monitoarelor mai mici sau mai mari poate fi orice, dar cu siguranță nu poate fi numit ”școală”. Cu toate astea, la nivelul politic – național și european – continuă să se manifeste un soi de euforie cu privire la digitizarea școlii, suntem de sus asigurați că ”suntem pe drumul cel bun”, ne mai lipsesc cel mult câteva mii de tablete, câteva sute de conexiuni Internet și câteva platforme de tip MOOC ca lucrurile ”să meargă ca pe roate”.

Această euforie se bazează pe câteva argumente „forte”, ce ne sunt mai mult sau mai puțin explicit livrate de milioane de articole, site-uri, persoane ”competente”, etc. împreună cu imbatabilul ”criza sanitară e de vină”. De aceea cred că nu e lipsit de interes să ne aplecăm cu ceva mai multă atenție asupra câtorva dintre aceste argumente.

1. Ni se spune că tehnica digitală îmbunătățește procesul de învățare. În realitate există numeroase studii care arată că tehnicile clasice de învățare – profesorul, cartea, creionul și hârtia – sunt superioare în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și durata păstrării acestora în memorie în comparație cu laptopul sau monitorul. Cel târziu de la cunoscutul studiu Hattie știm că factori de genul gradului de pregătire și dedicație al profesorului, al relației elev-profesor sau a stadiului de dezvoltare cognitivă a elevului influențează pozitiv procesul de învățare, în timp ce introducerea mijloacelor digitale (filme, fișierelor audio, prezentări, etc.) tind să aibă o influență nulă sau chiar negativă.

Despre efectele negative ale digitizării au scris între alții Manfred Spitzer (Demența digitală, Disconfort digital: riscuri, efecte secundare și pericole ale digitizării), Ralf Lankau (Nimeni nu învață digital), Gerald Lembke, Ingo Leipner (Minciuna educației digitale: de ce copiii noștri nu învață cum să învețe). Studiile citate, argumentele, recomandările acestor autori merg în aceeași direcție: cu cât sunt mai tineri, cu atât mai mare trebuie să fie distanța dintre copii și aparatele digitale.

A vorbi în aceste condiții de introducerea calculatoarelor la grădiniță (”Prietenul meu, calculatorul”, etc.) este echivalent cu a transforma o generație de copii sănătoși într-una de copii cu nevoi speciale. În cuvintele lui Manfred Spitzer: ”Un copil are anumite nevoi, are nevoie de input. El trebuie să pipăie lucruri, trebuie să învețe cum se folosesc lucrurile care îl înconjoară. Copiii vin astăzi la școală și nu mai sunt în stare să țină stiloul în mână pentru că singura lor activitate a fost să șteargă cu mână un ecran de sticlă; dacă nu-și antrenează mâna atât motoric cât și senzorial, ei vor fi în dezavantaj, într-un mare dezavantaj. Creștem o generație cu nevoi speciale, o spun la modul drastic. Cu cât mai multe poezii și jocuri pe degete exersează în copilărie, cu atât sunt mai buni la matematică la 20 de ani, pentru că numerele și relațiile complexe dintre ele ajung în creier prin intermediul degetelor. Dacă la grădiniță s-au ocupat numai de ”ștergerea” unui ecran, apogeul carierei lor va fi specialist în curățenie. Cred că ar trebui să evităm asta.”

2. Ni se spune că memorarea, acumularea de cunoștințe sunt inutile de vreme ce orice informație este disponibilă pe Internet (Wikipedia, Google, etc.). În realitate Wikipedia și Google sunt cu atât mai utile cu cât bagajul de cunoștințe pe care deja îl deținem este mai mare. Un ”căutător competent” pe Google este cel care poate introduce detalii despre subiectul căutat, rafinând rezultatele obținute. În plus, cu cât știm mai mult, cu atât suntem mai în măsură să distingem între rezultatele corecte și cele eronate, rău-voitoare sau interesate. Google nu poate opera această selecție pentru noi. Nu e întâmplător faptul că Internetul este în primul rând un instrument de lucru pentru persoanele cu o temeinică instrucție clasică.

Nu numai că Internetul nu te ajută dacă nu ai cunoștințe solide prealabile, dar ce e mai grav, sugerează ideea că instruirea poate fi ”consumată” de-a gata, pe loc și eficient. Despre cât de amăgitoare este această idee ne vorbește Paul Konrad Liessmann: ” Când studenții găsesc ceva pe Google, nu sunt de cele mai multe ori în stare să clasifice corect rezultatele din cauza lipsei de cunoștințe. Dacă nu ai absolut nici o idee despre istoria biblică evreiască, atunci articolul din Wikipedia despre regele David nu-ți este de nici un folos. De asemenea, elevii oftează când li se cere să citească un fragment din 20 de pagini. Nu mai există curiozitate cu privire la modul în care este dezvoltată o idee într-un text. Vor rezultatul imediat, cât mai scurt și eficient posibil. Acest lucru corespunde Zeitgeist-ului non-educației : Nu risipi resursele intelectuale! Doar că trebuie să fim conștienți că nu există spirit fără risipă.”

3. Ni se spune că tehnica este neutră din punct de vedere educațional, că este o unealtă prin care susținem procesul de învățare. În realitate datele nu sunt niciodată ”neutre”, în cuvintele lui Rob Kitchin și Tracey P. Lauriault ele sunt ”expressions of knowledge/power, shaping what questions can be asked, how they are asked, how they are answered, how the answers are deployed, and who can ask them.” (vezi aici, pag. 4).

Cu alte cuvinte un sistem digital de educație reflectă poziția celui care modelează respectivul sistem, valorile pe care acesta le are, aspectele pe care el le consideră ca fiind importante de modelat. În sistemul analog de educație programa școlară era stabilită transparent la nivel de stat: el este cel care definește politicile educaționale și tot el stabilește mecanismele de control. În condițiile trecerii la tehnica digitală statul devine din ce în ce mai incapabil să asigure mecanismele de control asupra conținutului educațional, întrucât algoritmii puși la dispoziție de furnizori sunt netransparenți. Altfel spus, ceea ce învață elevii la școală va fi transferat din programa școlară accesibilă, publicată de Ministerul Educației, în algoritmii necunoscuți de la Microsoft, Google, etc.

De reflectat este și faptul că în zona divertismentului și a canalelor de socializare scandalurile legate de cenzură, ștergerea mesajelor utilizatorilor, distribuirea preferențială a postărilor au devenit regula. Influențarea opțiunilor, eliminarea opiniilor indezirabile, suprimarea dialogului sunt fenomene asociate tehnicii digitale, care devin pe zi ce trece mai vizibile. În aceste condiții nu ar fi naiv să credem că introducerea tehnicii digitale în școală ar fi ferită de asemenea probleme?

În mod cu totul curios tocmai părinții din Silicon Valley (cazul lui Steve Jobs este notoriu) își trimit copiii la școli private în care predarea se face în mod clasic de către un profesor care intră într-o relație directă cu elevul. Avem de-a face cu un trend în care unii copii se bucură de o școală fără tehnologie, control și influențarea comportamentului, în timp ce toți ceilalți intră în malaxorul uniformizării prin nudging și framing?

4. Ni se sugerează că protecția datelor sensibile ale copiilor este lipsită de importanță. În realitate introducerea tehnologiei digitale în educație înseamnă colectarea și procesarea datelor despre școlari, analize, infrastructuri de date. Elevul se transformă în informație: note, calificative, rezultate, proiecte, inițiative, etc., totul este salvat, analizat, clasificat. Să nu ne amăgim că piața nu va găsi forme din ce în ce mai rafinate de valorificare a acestor date. De altfel primele aplicații au și început să apară. În America este populară aplicația ClassDojo, care colectează date legate de comportamentul elevilor în școală. Comportamentul dezirabil este recompensat printr-un sistem de puncte care te duce cu gândul la faimosul și criticatul scor social chinezesc.

Din punct de vedere tehnic aproape totul e posibil: de la ”citirea” expresiei faciale, a emoției care se manifestă prin vorbire, la poziția corpului sau a felului în care folosim pixul – vezi, de exemplu, EduPen de la Stabilo. În condițiile în care FMI recomandă deja acordarea de credite pe baza istoricului comportamentului nostru digital, e legitim să ne întrebăm, dacă copiii noștri nu vor avea în viitor de suferit de pe urma colectării masive de date despre ei.

5. Ni se sugerează că algoritmii digitali sunt imparțiali. În realitate aceștia produc diferențe și fac deosebiri între utilizatori, și cine poate garanta că aceste informații nu vor fi utilizate ulterior în defavoarea copiilor noștri? Asta nu pentru că cineva este rău intenționat, ci pentru că acesta este însuși principiul de funcționare al unui algoritm. Dacă ne întoarcem la exemplul menționat anterior, aplicația ClassDojo va împărți în mod automat, prin însăși modul de funcționare, elevii în ”cuminți” și ”obraznici”. Dar tot la fel de bine un algoritm poată să stabilească pe baza datelor colectate cine e ”inteligent” și cine e ”prost”, cine este ”violent”, ”impulsiv”, etc. Ideea cred că e clară: copiii noștri pot fi categorisiți, catalogați, selectați pe criterii netransparente și în parte discutabile moral și științific.

”IBM renunță să mai dezvolte tehnologii de recunoaștere facială” titrează pagina de internet economica.net. Explicația: ”Gigantul american IBM a anunțat că nu mai vrea să fie implicat sub nicio formă în recunoașterea facială, tehnologie despre care spune că este părtinitoare, creatoare de inegalități și discriminatoare.” Dar asta nu înseamnă mare lucru, orice sistem digital are la bază algoritmi, activitatea ”on-line” a copiilor noștri îi va urma fără ca ei să poată schimba sau influența în vreun fel aceste ”urme digitale”.

Departe de mine gândul să întorc roata istoriei în era tehnologiei analogice. Avantajele noilor tehnologii sunt evidente și există domenii ale vieții noastre care nu ar mai putea astăzi funcționa altfel. Însă e o mare diferență dacă eu stăpânesc tehnologia sau tehnologia mă stăpânește pe mine. În ceea ce îi privește pe copii, cred că locul lor este la școala fără monitoare, iar digitizarea trebuie introdusă numai acolo unde aceasta înseamnă cu adevărat un plus de valoare pentru procesul de învățare.

PS: Pentru cei care încă nu au semnat:

Stop digitalizării școlii românești!