”Dacă ar fi să ne luăm după experții în marketing, starea ideală, pe care trebuie să și-o însușescă copiii în ziua de azi, nu mai este curiozitate sau entuziasm, ci coolness. Iar a fi cool însemnă: să te simți deasupra celorlalți pentru că deții lucruri pe care alții nu le au, să te comporți peste vârsta pe care o ai, să urăști adulții, să fii rebel, să dărâmi tabuuri, mai ales în zona bunului simț. Industria jucăriilor se plânge de faptul că astăzi clintela lor atinge cel mult 10 ani, după care sunt interesați doar de jocuri electronice. Dar aproape toți ceilalți, care vor să vândă copiilor, îi învață pe aceștia să se comporte cât mai repede cât mai necopilăros.
Nebunia este: creatorii de cultură pentru copii predică empowerment, dar practică în realitate dispreț. Ce model poate găsi un copil într-un monstru de desene animate care râgâie sau se scobește în nas, într-o vedetă de serial care nu se vede decât pe sine, în produsele alimentare pentru copii pe care nu trebuie să le mesteci sau cu care trebuie să te joci? Nu este modelul unui copil sociabil, harnic, interesat, un potențial adult rezonabil, ci modelul unui copil infantil, care nu poate să piardă nimic, vrea să aibă totul imediat, care nu a învățat să ia seama la ceilalți și se aruncă pe jos în fața casei de marcat pentru că nu a primit un ou cu surprize. Nu e imaginea unui copil drăguț, nu e o imagine plină de respect pentru această vârstă, îi flatează pe copii doar la suprafață în măsura în care prezumă că aceștia au capacitatea de a înțelege noile tehnologii și că sunt bineînțeles cool, în realitate nu li se acordă încrederea că vor să se maturizeze. Ei trebuie să cumpere, să consume ca adulții, dar cu impulsivitatea și lipsa de discernământ a copilăriei. Este de neînțeles, cât de prostă e calitatea majorității revistelor pentru copii, ar trebui să vă luați timp să răsfoiți o revistă Pokemon sau Polly Pocket. Este de necrezut cu câte greșeli gramaticale, cât de neoriginal, plictisitor și stereotip este scrisă majoritatea cărților pentru copii. În magazinele de jucării stau unele peste altele lucuri, lucruri scumpe, a căror singură atractivitate e despachetatul. Jocuri electronice comandă copiilor noștri într-un mod în care noi, părinți moderni n-am îndrăzni niciodată să ne adresăm lor. Serialele de televiziune împart poveștile slabe pe care le au de prezentat, în mini-bucățele care ucid atenția copiilor. Jucării, reviste, jocuri electronice, cornflakes, colecții de figuri și seriale au încheiat un pact diabolic, al cărui scop este: asediați copiii, nu le lăsați nici o posibilitate de scăpare!
Iar dacă părinții se plâng de această stare, de nemulțumirea care apare în familie în urma terorii consumeriste, atunci ni se răspunde nonșalant (iar argumentul acesta îl au pregătit toți responsabilii din marketing): păi sigur că părinții trebuie să poată spune și „nu“, la urma urmei sunt doar responsabili de educația copiilor lor, nu-i așa? […]
Formal este adevărat. Doar că nu e atât de simplu. În capitalismul de consum – astăzi fără alternativă politică sau economică – s-a impus opinia că diversitatea de produse este un drept fundamental, chiar și al copiilor. Mulți părinți au sentimentul că încalcă un drept al copilului atunci când îi îngrădesc libertatea de alegere – și fiecare mesaj publicitar susține acestă idee. (În plus, mulți adulți cu o viață profesională frustrantă, plină de constrângeri și lipsă de libertate traiesc shoppingul ca pe unul din puținele experiențe în care se simt cu adevărat suverani). „Părinții nu pierd controlul, renunță la el de bună voie“, a afirmat odată managerul concernului de jucării Brio: „Dacă copilul dumneavostră insistă și cere să se joace în mijlocul autostrăzii, cedați? Da, e foarte posibil să fiți întrebați de 72 de ori pe zi: pot să am asta? Dar dacă răspunsul dumneavoastră este timp de patru săptămâni la rând de 72 de ori pe zi „nu“, atunci copiii vor înceta să mai întrebe.“
Dr. Susan Linn remarcă sec că a spune de 2160 de ori „nu“ unui copil pe care îl iubești nu este o situație acceptabilă pentru părinți – a spune de atâtea ori „nu“ este suficient încât să-l îmbolnăvească de nervi pe oricare dintre părinți.
Firmele aduc conflictul „pot să am asta?“ în mijlocul familiei, dar neagă răspunderea pe care ar trebui să o poarte, aceasta în timp ce subminează autoritatea părinților. Pe câte fronturi trebuie să lupte mamele și tații? Lupta împotriva jocurilor și a filmelor violente? Lupta împotriva indecențelor și a derapajelor verbale în serialele de desene animate? Lupta împotriva dulciurilor, a hainelor de firmă, a orelor petrecute în fața televizorului înainte de culcare? Lupta împotriva numeroaselor activități desfășurate simultan? Nu este vorba de un singur conflict, este vorba de un stil de viață consumist. Povara de a renunța la un asemenea stil de viață este pusă în spatele consumatorului, iar aceasta transformă orice discuție contradictorie într-un conflict între David și Goliat. Și poate mai trebuie adăugat faptul că marea majoritate a consumatorilor nici nu vrea să renunțe cu totul la stilul modern de viață. Ea vrea doar să nu-i fie colonizați copiii.”
Susanne Gaschke, Die verkaufte Kindheit: Wie Kinderwünsche vermarktet werden und was Eltern dagegen tun können, Pantheon Verlag 2011
