Trăim în societatea cunoașterii. Ce ne poate flata mai mult de-atât? Cine trăiește într-o astfel de societate nu poate fi decât ”cunoscător”, după cum în societatea agrară erai agricultor, iar în cea industrială fie industriaș, fie lucrător în industrie. ”A fi cunoscător” înseamnă a fi rațional, informat, autocritic, rezonabil, curios, precaut, creativ, pe scurt înțelept. Deși vei găsi cu greu pe cineva să contrazică afirmația că trăim în societatea cunoașterii, afirmația care derivă de aici – anume aceea că suntem ”cunoscători”, nu se bucură nici pe departe de același consens.
Nou-înființata Școală Națională de Farmece și Ghicit – pe cuvânt de onoare că nu e o glumă, matematica echitabilă care încurajează ”răspunsuri multiple” în locul rezultatului corect – profund ”discriminatoriu”, analfabetismul funcțional, negarea biologiei – nu suntem bărbați sau femei în funcție de cromozomii XX și XY, ci de propria noastră subiectivitate – toate acestea sunt exemple-dovezi ale unei societăți foarte depărtate de ”cunoaștere” și „înțelepciune”.
Cum se explică această discrepanță? Ca să înțelegem, să pornim de la noțiunea de ”cunoștințe”. Cunoștințele sunt legate indestructibil de sens, de înțelegere, pătrundere în miezul lucrurilor. La baza acestora stă dorința ”cunoscătorului”, pe de o parte de a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte, convingerea că acesta există și se poate ajunge la el. Din perspectivă economică ceea ce se urmărește însă, nu este adevărul, ci utilitatea cunoștințelor. Ceea ce știu nu mai este adevărat sau fals, ci se poate valorifica sau nu, aduce câștig sau nu. Să fim sinceri cu noi înșine: câți părinți își încurajează copilul să învețe latina sau, și mai groaznic, greaca veche și câți părinți investesc sume respectabile în studiul limbii engleze? (Și dacă tot suntem aici: noua școală de farmece și ghicit poate să vândă promisiuni false, dar ”se rentează”, de aceea apariția ei era o simplă chestiune de timp.)
Societatea cunoașterii nu se referă la o societate de înțelepți, ci la o societate care caută moduri de valorificare a cunoștințelor. Ea este forma măgulitor-evoluată a ”societății informaționale”, iar informația este, nu-i așa, materia primă principală a societății moderne. Societatea cunoașterii produce specialiști în prelucrarea informației, nu căutători ai adevărului. Cu un exemplu al lui Jochen Krautz: ”Pe un angajat al unui Call-Center din cadrul unei companii de telefonie nu îl interesează adevărul, el prelucrează informații: ascultă plângerea clientului, încearcă să afle unde ar putea fi greșeala, caută în calculator după o posibilă rezolvare. Telefonistul nu vrea să înțeleagă (și nici nu poate), cum funcționează telefonul clientului. Mai degrabă este vorba de un program standard pe calculator, cu pași bine definiți de rezolvare a problemei, căruia angajatul trebuie să i se adapteze, similar muncitorului aflat în fața benzii rulante de producție. Aceasta este prelucrarea industrială a informației.”
Așa cum revoluția industrială a făcut munca meșteșugarului ineficientă și l-a trimis pe acesta în fabrică să supravegheze producția automatizată, tot astfel, revoluția digitală transformă inginerul, medicul, profesorul, etc. într-un supraveghetor al procesului digital de prelucrare a informației. Medicul nu mai discută azi cu pacientul, nu mai încearcă să înțeleagă felul particular în care boala evoluează în organismul acestuia, el are un protocol de urmat, un program de calculator care îi sugerează diagnosticul și tratamentul în funcție de un chestionar standard. În aceste condiții consultarea fizică a pacientului devine irelevantă, de unde impunerea telemedicinei ca alternativă la medicina clasică. Nici profesorul nu mai investește în relația cu elevii săi, ca și medicul, are un protocol de urmat, chestionare de evaluare a elevilor, indicatori de îmbunătățit. În cuvintele lui Paul Konrad Liessmann: ”Nu muncitorul devine instruit, ci cel instruit este transformat în muncitor. Dacă lucrurile ar sta invers, am transforma corporația într-o universitate și nu universitatea într-o corporație.”
Între revoluția digitală și cea industrială diferența nu este de fond: ambele funcționează în logica procesului de producție automatizat, ci de materie primă: azi prelucrăm automatizat pe lângă resursele materiale și pe cele imateriale – informația, sau mai modern, cunoștințele. Odată intrate în logica industrială însă, cunoștințele devin, ca orice resursă, degradabile. De aici obsesia pentru ”învățarea de-a lungul întregii vieți”, adică acumularea continuă de cunoștințe noi și eventual ”uitarea” celor vechi care nu mai pot fi valorificate. În societatea cunoașterii a învăța nu este o opțiune, ci o obligație. După cum tot o obligație este să înveți ceea ce trebuie, ceea ce așteaptă / are nevoie producția sau piața – la nevoie chiar lucruri false dacă acestea o cer. Angajatul Call-Centerului din exemplul lui Krautz va trebui să (re)învețe periodic utilizarea noii versiuni sau a unei noi aplicații de prelucrare a cererilor clienților.
E bine de reținut deci, că modernitatea nu încurajează prin ”învățarea de-a lungul întregii vieți” versiuni îmbunătățite ale propriei noastre persoane, ci capacitatea noastră de a ne adapta fără rezistență la toate schimbările pe care economia le cere. Rezultatul e conformismul, nu înțelepciunea.
Toate acestea au consecințe asupra sistemului de educație. Dacă relevanța cunoștințelor este limitată în timp, nu mai are prea mare importanță ce învață copiii la școală. Oricum, odată ajunși la locul de muncă vor fi nevoiți să învețe altceva. Acest fapt este lucrativ din dublă perspectivă: pe de-o parte, învățarea de-a lungul întregii vieți deschide larg porțile sistemelor private de calificare și recalificare profesională, pe de altă parte, finanțarea (re)formării profesionale este transferată de la stat (de exemplu prin învățământul public) în sarcina angajatului.
Dar dacă ceea ce înveți la școală nu mai are importanță, atunci ce e important? Și aici logica pieței a găsit un răspuns: a învăța să înveți. În condițiile în care cunoștințele ”se învechesc”, e necesar să deții instrumente pentru adaptarea rapidă la noile cerințe, tehnici de acumulare rapidă de cunoștințe, și de aici orientarea învățământului spre această nouă ”competență”. Oricât de logic ar suna din perspectivă economică, ”a învăța să înveți” este echivalent cu încercarea de a învăța să gătești fără alimente sau de a învăța să pictezi fără vopsele. La o privire mai atentă această competență se dovedește a fi un simplu instrument de propagandă.
Să rezumăm: societatea cunoașterii nu este o societate în care oamenii cunosc sau știu sau înțeleg, ci o societate în care indivizii își adaptează cunoștințele în funcție de valoarea lor de piață. Pentru aceasta e indispensabil ca resursa umană să se ”rescrie” / ”reinventeze” ori de câte ori e necesar, de unde necesitatea de a învăța de-a lungul întregii vieți și de a ști să înveți.
Dacă pe termen lung o societate de conformiști care a redus cunoașterea la ceea ce poate fi valorificat financiar este o societate viabilă, rămâne de văzut. Eu însă rămân sceptică.
Data viitoare (din nou) despre competențe.