Stop digitalizării școlii românești!

Nu cred că spun ceva nou când afirm că școala on-line nu funcționează. Elevi, părinți, profesori, cu toții suntem de acord că ceea ce fac copiii în fața monitoarelor mai mici sau mai mari poate fi orice, dar cu siguranță nu poate fi numit ”școală”. Cu toate astea, la nivelul politic – național și european – continuă să se manifeste un soi de euforie cu privire la digitizarea școlii, suntem de sus asigurați că ”suntem pe drumul cel bun”, ne mai lipsesc cel mult câteva mii de tablete, câteva sute de conexiuni Internet și câteva platforme de tip MOOC ca lucrurile ”să meargă ca pe roate”.

Această euforie se bazează pe câteva argumente „forte”, ce ne sunt mai mult sau mai puțin explicit livrate de milioane de articole, site-uri, persoane ”competente”, etc. împreună cu imbatabilul ”criza sanitară e de vină”. De aceea cred că nu e lipsit de interes să ne aplecăm cu ceva mai multă atenție asupra câtorva dintre aceste argumente.

1. Ni se spune că tehnica digitală îmbunătățește procesul de învățare. În realitate există numeroase studii care arată că tehnicile clasice de învățare – profesorul, cartea, creionul și hârtia – sunt superioare în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și durata păstrării acestora în memorie în comparație cu laptopul sau monitorul. Cel târziu de la cunoscutul studiu Hattie știm că factori de genul gradului de pregătire și dedicație al profesorului, al relației elev-profesor sau a stadiului de dezvoltare cognitivă a elevului influențează pozitiv procesul de învățare, în timp ce introducerea mijloacelor digitale (filme, fișierelor audio, prezentări, etc.) tind să aibă o influență nulă sau chiar negativă.

Despre efectele negative ale digitizării au scris între alții Manfred Spitzer (Demența digitală, Disconfort digital: riscuri, efecte secundare și pericole ale digitizării), Ralf Lankau (Nimeni nu învață digital), Gerald Lembke, Ingo Leipner (Minciuna educației digitale: de ce copiii noștri nu învață cum să învețe). Studiile citate, argumentele, recomandările acestor autori merg în aceeași direcție: cu cât sunt mai tineri, cu atât mai mare trebuie să fie distanța dintre copii și aparatele digitale.

A vorbi în aceste condiții de introducerea calculatoarelor la grădiniță (”Prietenul meu, calculatorul”, etc.) este echivalent cu a transforma o generație de copii sănătoși într-una de copii cu nevoi speciale. În cuvintele lui Manfred Spitzer: ”Un copil are anumite nevoi, are nevoie de input. El trebuie să pipăie lucruri, trebuie să învețe cum se folosesc lucrurile care îl înconjoară. Copiii vin astăzi la școală și nu mai sunt în stare să țină stiloul în mână pentru că singura lor activitate a fost să șteargă cu mână un ecran de sticlă; dacă nu-și antrenează mâna atât motoric cât și senzorial, ei vor fi în dezavantaj, într-un mare dezavantaj. Creștem o generație cu nevoi speciale, o spun la modul drastic. Cu cât mai multe poezii și jocuri pe degete exersează în copilărie, cu atât sunt mai buni la matematică la 20 de ani, pentru că numerele și relațiile complexe dintre ele ajung în creier prin intermediul degetelor. Dacă la grădiniță s-au ocupat numai de ”ștergerea” unui ecran, apogeul carierei lor va fi specialist în curățenie. Cred că ar trebui să evităm asta.”

2. Ni se spune că memorarea, acumularea de cunoștințe sunt inutile de vreme ce orice informație este disponibilă pe Internet (Wikipedia, Google, etc.). În realitate Wikipedia și Google sunt cu atât mai utile cu cât bagajul de cunoștințe pe care deja îl deținem este mai mare. Un ”căutător competent” pe Google este cel care poate introduce detalii despre subiectul căutat, rafinând rezultatele obținute. În plus, cu cât știm mai mult, cu atât suntem mai în măsură să distingem între rezultatele corecte și cele eronate, rău-voitoare sau interesate. Google nu poate opera această selecție pentru noi. Nu e întâmplător faptul că Internetul este în primul rând un instrument de lucru pentru persoanele cu o temeinică instrucție clasică.

Nu numai că Internetul nu te ajută dacă nu ai cunoștințe solide prealabile, dar ce e mai grav, sugerează ideea că instruirea poate fi ”consumată” de-a gata, pe loc și eficient. Despre cât de amăgitoare este această idee ne vorbește Paul Konrad Liessmann: ” Când studenții găsesc ceva pe Google, nu sunt de cele mai multe ori în stare să clasifice corect rezultatele din cauza lipsei de cunoștințe. Dacă nu ai absolut nici o idee despre istoria biblică evreiască, atunci articolul din Wikipedia despre regele David nu-ți este de nici un folos. De asemenea, elevii oftează când li se cere să citească un fragment din 20 de pagini. Nu mai există curiozitate cu privire la modul în care este dezvoltată o idee într-un text. Vor rezultatul imediat, cât mai scurt și eficient posibil. Acest lucru corespunde Zeitgeist-ului non-educației : Nu risipi resursele intelectuale! Doar că trebuie să fim conștienți că nu există spirit fără risipă.”

3. Ni se spune că tehnica este neutră din punct de vedere educațional, că este o unealtă prin care susținem procesul de învățare. În realitate datele nu sunt niciodată ”neutre”, în cuvintele lui Rob Kitchin și Tracey P. Lauriault ele sunt ”expressions of knowledge/power, shaping what questions can be asked, how they are asked, how they are answered, how the answers are deployed, and who can ask them.” (vezi aici, pag. 4).

Cu alte cuvinte un sistem digital de educație reflectă poziția celui care modelează respectivul sistem, valorile pe care acesta le are, aspectele pe care el le consideră ca fiind importante de modelat. În sistemul analog de educație programa școlară era stabilită transparent la nivel de stat: el este cel care definește politicile educaționale și tot el stabilește mecanismele de control. În condițiile trecerii la tehnica digitală statul devine din ce în ce mai incapabil să asigure mecanismele de control asupra conținutului educațional, întrucât algoritmii puși la dispoziție de furnizori sunt netransparenți. Altfel spus, ceea ce învață elevii la școală va fi transferat din programa școlară accesibilă, publicată de Ministerul Educației, în algoritmii necunoscuți de la Microsoft, Google, etc.

De reflectat este și faptul că în zona divertismentului și a canalelor de socializare scandalurile legate de cenzură, ștergerea mesajelor utilizatorilor, distribuirea preferențială a postărilor au devenit regula. Influențarea opțiunilor, eliminarea opiniilor indezirabile, suprimarea dialogului sunt fenomene asociate tehnicii digitale, care devin pe zi ce trece mai vizibile. În aceste condiții nu ar fi naiv să credem că introducerea tehnicii digitale în școală ar fi ferită de asemenea probleme?

În mod cu totul curios tocmai părinții din Silicon Valley (cazul lui Steve Jobs este notoriu) își trimit copiii la școli private în care predarea se face în mod clasic de către un profesor care intră într-o relație directă cu elevul. Avem de-a face cu un trend în care unii copii se bucură de o școală fără tehnologie, control și influențarea comportamentului, în timp ce toți ceilalți intră în malaxorul uniformizării prin nudging și framing?

4. Ni se sugerează că protecția datelor sensibile ale copiilor este lipsită de importanță. În realitate introducerea tehnologiei digitale în educație înseamnă colectarea și procesarea datelor despre școlari, analize, infrastructuri de date. Elevul se transformă în informație: note, calificative, rezultate, proiecte, inițiative, etc., totul este salvat, analizat, clasificat. Să nu ne amăgim că piața nu va găsi forme din ce în ce mai rafinate de valorificare a acestor date. De altfel primele aplicații au și început să apară. În America este populară aplicația ClassDojo, care colectează date legate de comportamentul elevilor în școală. Comportamentul dezirabil este recompensat printr-un sistem de puncte care te duce cu gândul la faimosul și criticatul scor social chinezesc.

Din punct de vedere tehnic aproape totul e posibil: de la ”citirea” expresiei faciale, a emoției care se manifestă prin vorbire, la poziția corpului sau a felului în care folosim pixul – vezi, de exemplu, EduPen de la Stabilo. În condițiile în care FMI recomandă deja acordarea de credite pe baza istoricului comportamentului nostru digital, e legitim să ne întrebăm, dacă copiii noștri nu vor avea în viitor de suferit de pe urma colectării masive de date despre ei.

5. Ni se sugerează că algoritmii digitali sunt imparțiali. În realitate aceștia produc diferențe și fac deosebiri între utilizatori, și cine poate garanta că aceste informații nu vor fi utilizate ulterior în defavoarea copiilor noștri? Asta nu pentru că cineva este rău intenționat, ci pentru că acesta este însuși principiul de funcționare al unui algoritm. Dacă ne întoarcem la exemplul menționat anterior, aplicația ClassDojo va împărți în mod automat, prin însăși modul de funcționare, elevii în ”cuminți” și ”obraznici”. Dar tot la fel de bine un algoritm poată să stabilească pe baza datelor colectate cine e ”inteligent” și cine e ”prost”, cine este ”violent”, ”impulsiv”, etc. Ideea cred că e clară: copiii noștri pot fi categorisiți, catalogați, selectați pe criterii netransparente și în parte discutabile moral și științific.

”IBM renunță să mai dezvolte tehnologii de recunoaștere facială” titrează pagina de internet economica.net. Explicația: ”Gigantul american IBM a anunțat că nu mai vrea să fie implicat sub nicio formă în recunoașterea facială, tehnologie despre care spune că este părtinitoare, creatoare de inegalități și discriminatoare.” Dar asta nu înseamnă mare lucru, orice sistem digital are la bază algoritmi, activitatea ”on-line” a copiilor noștri îi va urma fără ca ei să poată schimba sau influența în vreun fel aceste ”urme digitale”.

Departe de mine gândul să întorc roata istoriei în era tehnologiei analogice. Avantajele noilor tehnologii sunt evidente și există domenii ale vieții noastre care nu ar mai putea astăzi funcționa altfel. Însă e o mare diferență dacă eu stăpânesc tehnologia sau tehnologia mă stăpânește pe mine. În ceea ce îi privește pe copii, cred că locul lor este la școala fără monitoare, iar digitizarea trebuie introdusă numai acolo unde aceasta înseamnă cu adevărat un plus de valoare pentru procesul de învățare.

PS: Pentru cei care încă nu au semnat:

Stop digitalizării școlii românești!

Cărți electronice și biblioteci virtuale

Suntem cu toții de acord că o carte rămâne o carte indiferent de suportul – clasic sau electronic – pe care se găsește, deși, de la Marshall McLuhan încoace (”The medium is the message”), ar trebui să ne punem întrebarea dacă lucrurile stau cu adevărat așa.

Așadar, ce citim când citim cărți electronice? Și ce este o bibliotecă virtuală? Problema e nouă pentru că și tehnologia e nouă, însă asta nu trebuie să împiedice o încercare de răspuns:

”A citi cu creionul în mână”

”Persoanele care s-au bucurat de o educație clasică nu s-ar dedica niciodată unei lecturi serioase fără să ia creionul în mână. Scopul creionului este de a sublinia și nota comentarii sau întrebări pe marginea textului. O carte care nu arată la final ca un palimpsest răvășit nu poate pretinde în mod serios că a fost într-adevăr și cu adevărat citită. Pentru că a citi înseamnă a munci. A citi înseamnă a reinventa. Cine citește cu creionul în mână devine coautor.

Rolul lui nu este de a corecta greșelile de tipar, ci și de a sublinia pasajele nesatisfăcătoare stilistic sau dimpotrivă pe cele remarcabile, de a îmbunătăți pe margine textul cu propriile idei sau de a-l contrazice. Încetul cu încetul substanța textului se modifică, atât la citit, dar mai ales la întâlnirea cu ”corpul” cărții – dacă ne gândim numai la obiceiul de a mirosi paginile cărții după ce a fost deschisă, obicei care constituie pentru mulți un ritual indispensabil de intrare în templul ideilor pe care îl formează coperta cărții. Cărțile electronice nu au o formă comparabilă cu cea fizică. Și nici nu au miros – dacă au, atunci sunt stricate. Nici notița digitală care îți permite să subliniezi rândurile unui E-Book nu poate înlocui creionul fizic. Pentru că nota digitală alunecă pe suprafața textului, nu poate intra în carnea lui. Ea este un simbol pentru duhul lecturii pe care îl reprezintă.”

Alexander Pschera, Vergessene Gesten, DVB Verlag 2018

”Gigantica bibliotecă virtuală nu lasă urme”

”Digitizarea, admirată mult și mult criticată, duce uneori la descoperiri pe care mai bine nu le-am fi făcut. Citim de exemplu în romanul ”Orbirea” de Elias Cannetti că o colecție de cărți poate fi considerată o bibliotecă serioasă începând cu 20.000 de mii de exemplare; nu numai că am înțeles, dar am și făcut tot posibilul să ajungem în posesia și încântarea unei astfel de biblioteci.

După necesități, dispoziții și hazard am cumpărat cărți, uneori sistematic, alteori la întâmplare, uneori după modă, alteori tocmai pentru a ne revolta împotriva ei. Ceea ce s-a adunat de-a lungul anilor n-a corespuns întotdeauna imaginii ideale despre bibliotecă a lui Cannetti, dar a devenit o documentație evidentă a unei vieți spirituale, întinsă de-a lungul și dominând întreg apartamentul.

Cărțile unei biblioteci au istoria lor. Multe dintre ele au fost achiziționate în condiții speciale, pe unele le-am vânat, pe altele purtat cu greu, altele au fost încununarea unui vis, din nou altele s-au transformat într-un moment cheie al unei evoluții intelectuale: pe unele le-am citit, de altele am fost fascinați, altele sunt martorii felului în care gândeam cândva, pe unele le-am simțit străine, acelea ne-au entuziasmat.”

”Într-o bibliotecă pe care am alcătuit-o singuri, dacă îți lași degetele să alunece de-a lungul rândului de cărți, poți descifra o parte semnificativă din istoria unei vieți – în bune ca și în rele.

Apoi te deschizi tehnologiilor moderne și ești nevoit să recunoști: toate acestea nu mai au nici o semnificație. Aproape toate aceste cărți au astăzi o existență sub formă de fișier digital, pot fi accesate prin apăsare pe un buton, nu trebuie să mai vânezi nici una. Ai putea să-ți arunci toate cărțile fără să pierzi cu adevărat ceva. Colecția nu mai are nici un sens, pentru că mult mai mult decât ai putea să colecționezi, este la îndemână în universul digital. Putem accesa orice, fără bariere. Dar această gigantică bibliotecă virtuală nu mai lasă nici un fel de urme: nici în mediul, nici în viața și nici în sinele nostru.

Nimeni nu recunoaște cu plăcere că valori despre care credea că pot îndruma o viață, și-au pierdut valabilitatea. Devalorizarea țină însă de esența valorii. Este o diferență dacă eu sunt cel care își schimbă preferințele sau o tehnologie nouă transformă în gunoi ceea ce era odată comoara mea. O bibliotecă în format fizic nu mai poate fi vândută astăzi pentru că avem posibilitatea să accesăm cărți mai multe ca niciodată. Doar că acestea încetează să mai fie obiecte ale dorințelor noastre. Prin digitizare am câștigat o lume de posibilități și asta nu e puțin. Însă, degradate la nivel de obiecte imateriale, cărțile și-au pierdut sufletul.”

Paul Konrad Liesmann, ”Die gigantische virtuelle Bibliothek hinterlässt keine Spuren”, Neue Züricher Zeitung, 02.07.2019