Școala S.A.
Susținătorii ”școlii-prăvălie”, cum foarte nimerit o numea Mircea Platon, adică a acelui sistem de educație raționalizat după model economic, bazat pe concurență, eficiență și control, se află după părerea mea într-o gravă eroare: anume aceea că există o suprapunere perfectă între planul pedagogic și cel economic al sistemului de învățământ.
Odată ce acceptăm că cele două nu se suprapun, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva transformarea educației (și prin analogie a oricărui sistem neeconomic) după principii de piață, nu duce la ”mutații”, sau cel puțin la efecte adverse în plan pedagogic, astfel spus, dacă nu cumva scopul educației de a ajuta tinerii să se maturizeze și să-și însușească ”bunele deprinderi” nu este denaturat, redefinit, viciat.
Poate că lucrurile devin ceva mai clare dacă luăm câteva exemple:
Pe timpul dominației străine în Vietnam, ocupantul francez a fost nevoit să facă față unei neplăcute invazii de șobolani. Pentru a stimula lupta împotriva rozătorilor, administrația a hotărât să plătească locuitorilor un premiu pentru fiecare piele de șobolan adusă. Rezultatul acestei măsuri a fost cu totul altul decât cel scontat: țăranii au început să înmulțească singuri șobolani pentru a încasa premii cât mai frumoase.
Se povestește, de asemenea, că descoperirea oaselor de dinozauri la începutul secolului al XIX-lea în China a dus la o adevărată revoluție în paleontologie, care a atras oameni de știință din lumea întreagă.
”Cererea” de fosile a crescut atât de mult, încât cercetătorii s-au gândit să-i stimuleze pe localnici prin acordarea unui premiu pentru fiecare os găsit. Ca și în exemplul anterior, rezultatul a fost contrar intențiilor inițiale: fiecare os găsit a fost ”spart” în zeci de bucățele pentru a asigura un premiu cât mai consistent.
Exemplele de mai sus, preluate din volumul ”Competiții fără sens. De ce producem din ce în ce mai multe lucruri inutile” a economistului german Mathias Binswanger, sunt menite să ilustreze teza acestuia potrivit căreia aplicarea principiilor de piață – în exemplele anterioare stimularea prin premii – în afara pieței, va duce mai devreme sau mai târziu la pervertirea comportamentului și rezultate contrare.
Aparțin aceste exemple unor vremuri îndepărtate? Nicidecum, ne învață tot Mathias Binswanger. Dacă în locul țăranilor punem industria farmaceutică, a oficialităților franceze sistemul de sănătate și în locul șobolanilor boli, avem o descriere destul de fidelă a situației actuale. Sigur, nu susține nimeni că industria farmaceutică îmbolnăvește intenționat populația pentru a-i oferi apoi tratament. Dar asta nu înseamnă că ea nu este interesată și nu ”încurajează” născocirea de noi și noi boli pentru prevenția sau eradicarea cărora sistemele de asigurări de sănătate sunt chemate la plată. „Societatea americană de cardiologie a redus semnificativ valoarea limită pentru hipertensiunea arterială. Acum, fiecare al doilea cetățean american este considerat un pacient cu tensiune arterială crescută” titrează Saarbrücker Zeitung în 2018. Putem presupune că o astfel de decizie a Societății Americane de Cardiologie s-a bucurat de susținerea largă a producătorilor de vasodilatatoare și alfablocante (în cazul în care SAC n-a fost direct finanțată de industria farmaceutică).
Analog, și distrugerea oaselor de dinozaur prin fragmentarea lor în bucăți din ce în ce mai mici își are un corespondent modern. În condițiile în care astăzi cercetătorii sunt evaluați în funcție de articolele publicate în revistele de specialitate, aceștia sunt nevoiți să împartă o idee în cât mai multe ”bucăți” de idee cu care pot maximiza numărul de articole. În fond nici un om știință nu poate produce pe bandă rulantă idei noi care să țină pasul cu concurența. Pentru ca articolele rezultate să arate totuși a știință, conținutul irelevant este ”umflat” cu modele formale sau cu un jargon științific sufocant menit să ascundă banalitatea conținutului.
În cuvintele lui Mathias Binswanger: ”O piață nu poate fi produsă în mod artificial. Ceea ce se poate însă înscena artificial este concurența, dar aceasta nu duce, în contrast cu o piață funcțională, la o producție adaptată optimal cererii”. Și mai departe: ”În loc să se orienteze după cerere, producătorii unui astfel de bun sau serviciu sunt nevoiți să apeleze la cifre și indicatori relevanți pentru competitivitate. Orientarea după acești indicatori nu duce însă la eficiență, ci la stimulente perverse, care duc în mod logic la rezultate perverse.”
Revenind la educație, remarcăm că efectele perverse de care vorbește Mathias Binswanger, care se datorează numeroaselor reforme care au avut și au loc în continuare în sistemul de învățământ cu scopul de a transforma școala în agent economic, sunt deja vizibile: avem mulți absolvenți (numărul acestora este un indicator important al sistemului de învățământ), dar mulți dintre ei sunt analfabeți funcționali. Introducem tehnică digitală de ultimă oră, dar producem, parafrazându-l pe Manfred Spitzer, demenți digitali. În categoria studenților de top avem absolvenți care vorbesc curent 3-4 limbi străine, dar nu se mai pot exprima și nu cunosc termenii de specialitate în limba română.
Despre cum are loc transformarea, mai corect denaturarea sistemului de educație în direcția unui agent economic, despre reformele graduale, actorii și mecanismele de acțiune scrie foarte amănunțit și bine documentat Mircea Platon în ”Deșcolarizarea României”. Nu este deloc întâmplător că actorul principal al reformelor din învățământ în România a fost… Banca Mondială (vezi volumul amintit).
Procesul de reformare a învățământului după modelul piețelor de capital este accelerat puternic de digitizare. Din punct de vedere pedagogic este absolut evident că digitizarea este o catastrofă. Există mii de studii, statistici, teze care susțin această afirmație.
Economic însă, digitizarea este, pe termen scurt, un imens succes: o familie obișnuită are nevoie pentru home office și homeschooling de cel puțin 3, 4 calculatoare, accesorii, consumabile, conexiune Internet. Dacă la asta se adaugă platforme software specializate pentru munca și școala de acasă, manuale digitale, posibilități digitale de calificare și recalificare profesională (”învățarea pe tot parcursul vieții” este expresia consacrată), ne putem face o mică idee despre oportunitățile de afaceri deschise de digitizare.
Transformarea educației după model economic e un proces mult mai complex decât simpla stimulare a cererii de echipamente și bunuri educaționale. E vorba de eficiență, impunerea de standarde, descentralizare, autofinanțare, indicatori de calitate, competențe, control, output, capital uman, concurență, competitivitate, management educațional. E important să înțelegem acești termeni, să-i analizăm atât din punct de vedere economic, cât și pedagogic, puse în oglindă cele două abordări arată, dacă mai era nevoie, că cele două paradigme nu numai că nu se suprapun, dar că sunt chiar opuse. Altfel spus, ceea ce funcționează – cel puțin pe termen scurt – din punct de vedere economic, are consecințe nefaste din punct de vedere pedagogic.
Cum sunt de părere că orice dispută pe tema educației trebuie să pornească de la termenii întrebuințați, mi-am propus în continuare o mică analiză a acestora, fiind convinsă că numai după ce aceștia ne sunt clari vom fi în stare descifrăm motivațiile, să înțelegem consecințele (curioase) sau deciziile (dureroase) care însoțesc reforma educațională la noi.
Despre eficiență
Dincolo de o definiție riguros științifică a noțiunii de ”eficiență”, se acceptă în general, că aceasta se referă la un raport optimal între rezultat și efort; o afacere, o investiție, sunt cu atât mai eficiente cu cât profiturile obținute sunt mai mari, iar resursele investite mai puține. Se consideră, de asemenea, că eficiența este motorul principal al progresului tehnologic, care poate fi înțeles ca un efort permanent de maximizare a profitului și minimizare a cheltuielilor. În evaluarea economică eficiența este un indicator de calitate esențial.
Direct din manualele de economie, termenul de eficiență a fost preluat și în educație. Ce înseamnă însă ”eficient” din punct de vedere pedagogic? Să luăm cazul unui elev care învață să cânte la un instrument. După 2-3 ani de studiu, elevul în cauză va fi cel mai probabil în stare să interpreteze o piesă muzicală pe care 90% din publicul nespecialist o apreciază ca fiind virtuos executată. 10% din publicul cu educație muzicală va recunoaște imediat erorile de execuție, stângăciile, omisiunile. Ca să mulțumească 10% din publicul specialist elevul nostru mai are nevoie de cel puțin încă 7-8 ani de studiu intensiv. Abia după 10 ani se poate spune că el a devenit cu adevărat bun. Când a fost acest elev ”eficient”? După 2-3 ani de studiu (efort minim) și 90% din public satisfăcut (rezultat mare) sau după 10 ani (efort maxim) și rezultat comparabil cu cel anterior (100% din public în comparație cu 90%)? Răspunsul cred că este evident. Putem deci concluziona că un student eficient nu e tot una cu un student bun.
Că așa stau lucrurile se poate vedea și din măsura introducerea creditelor în învățământul superior în urma reformei de la Bologna. Atenția studentului cade azi mai puțin pe acumularea de cunoștințe necesare carierei pentru care se pregătește, cât mai ales pe acumularea de credite. A maximiza numărul de credite din cursuri opționale și ”materii de umplutură” a devenit o știință în sine transmisă de la o generație de studenți la alta. Ce altceva este eficiența dacă nu maximizarea numărului de credite cu minimizarea efortului?
Să luăm un alt exemplu. Pentru eficientizarea sistemului de învățământ s-a adoptat la noi măsura finanțării școlilor per elev. Din punct de vedere economic măsura este logică: acolo unde sunt mai mulți elevi, și deci vor fi mai mulți absolvenți (output mare) e nevoie de mai multe resurse. În sistemul de învățământ însă această măsură are un efect pervers: școlile cu mulți elevi și resurse suplimentare vor deveni mai atractive atât pentru profesori, cât și pentru elevi. Se ajunge la o aglomerarea a acestora – clase de peste 40 de elevi, ceea ce va duce inevitabil fie la scăderea nivelului clasei în ciuda profesorilor buni – nu se poate lucra concomitent cu 40 de elevi, fie la apariția unei falii între elevii excelenți asupra cărora se îndreaptă atenția profesorilor și ceilalți. Școlile slab finanțate vor pierde elevi – care se îndreaptă spre școlile ”bune”, ceea ce înseamnă o nouă diminuare a finanțării. Din punct de vedere economic închiderea acestor școli devine logică, educațional însă acest lucru este o catastrofă pentru că îngreunează accesul elevilor din preajma acestor școli la educație.
Despre ”societatea cunoașterii” și ”învățarea pe tot parcursul vieții” într-o postare ulterioară.