După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă

Cu ceva zile în urmă noul ministru al Educației, doamna Ligia Deca informa despre existența unui manual de ”Egalitate de gen. Predarea și integrarea în învăţământul preuniversitar” și recomanda utilizarea acestuia în sala de clasă. Detaliile sunt cunoscute, nu le mai înșir aici. Evident, acest fapt a creat un val de indignare îndreptățit în rândul părinților cu valori tradiționale. Sigur, majoritatea dintre noi știe de ce acest lucru este îngrijorător, ne putem imagina consecințele îndoctrinării copiilor, însă mi se pare că ne lipsește un cadru ceva mai larg de abordare a problemei. Nu toți fac legătura între egalitatea de gen și nenumăratele cursuri, cărți, pagini web, etc. de ”dezvoltare personală”, de exemplu. Sau între egalitatea de gen și chirurgia estetică. Ori între egalitatea de gen și drepturile omului care sunt  complementare din perspectivă tradițională. Numitorul comun al acestor fenomene este transhumanismul.

Despre transhumanism s-a scris și se scrie mult cu argumente pro sau contra, și devine evident că vorbim deja de o viziune transhumanistă generalizată asupra lumii. Pe mine însă m-a interesat abordarea acestei teme din perspectivă tradițională, creștin-ortodoxă, de aceea m-am bucurat mult când mi-a căzut în mână analiza autorului rus V. A. Shchipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”. Am citit această carte (apărută în 2018) în versiune germană, nu știu să fi fost tradusă la noi. Pentru mine cartea a fost revelatoare, motiv pentru care am decis să traduc din ea pentru cei interesați. Știu, a traduce o traducere e tabu. Îmi asum. Celor care pot trece peste acest mare minus le doresc lectură plăcută. Celorlalți le cer iertare.

Partea I

A. Shchipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”

Despre această analiză

Această analiză reprezintă o critică a ideologiei transhumanismului, care declară posibilă îmbunătățirea naturii umane cu ajutorul tehnologiilor științifice moderne până la realizarea supra-omului (cuvântul ”transhumanism” în sine înseamnă ”depășirea granițelor antropologice”). Ideea de transhumanism a declanșat în Rusia și în străinătate discuții publice ample despre limitele admisibile ale intervenției în natură și asupra corpului uman – pe scurt, discuții despre bioetică. Aceste discuții se organizează în jurul a două teze. Prima dintre ele este favorabilă necesității îmbunătățirii calității vieții oamenilor prin experimente pe genomul uman, celule și organe. A doua se concentrează asupra constrângerilor de ordin moral și religios la care trebuie supuse aceste experimente căci omul nu poate fi transformat în material de testare. Cele două teze pun așadar în balanță pe de o parte îmbunătățirea calității vieții, iar pe de cealaltă parte morala. Acest mod de a formula lucrurile ne pune în fața unei alternative: dezvoltarea tehnologică depinde de morală, în timp ce morala depinde de tehnologie. Această dezbatere implică și totodată întărește ideea că standardele morale trebuie inevitabil compromise într-o oarecare măsură, că de dragul dezvoltării tehnologice despre care se presupune că servesc binelui omenirii e necesar să trecem dincolo de ceea ce este permis de morală.

Autorii acestei analize consideră că această formulare a problemei este falsă.

Îmbunătățirea calității vieții este în sine o binecuvântare. Nu este însă permisă așezarea calității vieții și a moralei în opoziție una față de cealaltă. Morala este un domeniu independent, nealterabil și autarhic al existenței umane, care nu depinde de timp, de ideologia dominantă sau de standardul tehnologic. Discursul despre morală este un discurs despre veșnicie, iar veșnicia nu trebuie subordonată vremelniciei.

Această analiză nu critică tehnologiile individuale ale transhumanismului și nici nu încearcă să definească limitele ”permise” de ingerință a tehnologiei în natura umană, ci se adresează de pe poziția moralei tradiționale împotriva conceptului etic care stă la baza ideologiei transhumanismului.

Până astăzi ideologia transhumanismului a declanșat o serie de discuții teoretice și programe de cercetare practice în cadrul științelor naturale și tehnice. Agenda transhumanismului cuprinde întrebări despre biotehnologie, inteligență artificială, admisibilitatea selecției artificiale, atingerea nemuririi – toate cu privire la omenire. Transhumanismul ca ideologie deschide o nouă pagină în lupta pentru antropologie, pentru puterea de a defini ceea ce este omul.

Complexul de teme legate de transhumanism va fi politizat în mod activ și se va transforma în viitorul apropiat într-un alt câmp semantic permanent pentru confruntările politice și ideologice atât în interiorul Rusiei cât și pe arena internațională, într-o altă sferă a războiului informațional (alte domenii asemănătoare ca mărime în confruntările politice și informaționale sunt lupta pentru conștiința istorică, lupta pentru interpretarea moștenirii ideologice liberale, competiția pentru dreptul de a defini peisajul ideologic al lumii multipolare viitoare). Una dintre cele mai mari mișcări practice ale transhumanismului este la ora actuală mișcarea LGBT, care dispune de o considerabilă susținere internațională financiară și politică. Operând în interiorul limitelor unei viziuni transhumaniste despre lume, această mișcare modifică fundamental antropologia umană prin renunțarea la imaginea tradițională despre om.

În etapa istorică actuală antropologia constituie unul din câmpurile principale de confruntare ideologică, iar transhumanismul în calitate de moștenitor și urmaș al umanismului secular pretinde să devină unul dintre principalele motoare ale proceselor ideologice moderne. Transhumanismul preia temele antropologice moderne principale și le orientează spre o anumită direcție ideologică prin aceea că oferă un sistem specific de coordonate etice discuțiilor despre valori, morală, natură și despre scopul omului. Transhumanismul încearcă înlocuirea antropologiei, impunerea ”post-antropologiei” prin reinterpretarea noțiunii de ”om„ și deschiderea naturii umane spre toate tipurile de experimente. De aceea este necesar ca discuția despre provocările antropologice ale modernității să preceadă critica transhumanismului.

Ideologia transhumanismului este un apel la utilizarea fundamentelor filozofice ale transhumanismului cu scopul de a sluji utopiei transhumaniste. Cu alte cuvinte, ideologia transhumanismului este o combinație între filozofia transhumanistă și utopie. Noțiunea de ”transhumanism” va fi utilizată în această analiză ca sinonim pentru ideologia transhumanistă.

Utopia transhumanismului este o stare a singularității tehnologice aplicată domeniului antropologiei. Se presupune că omul (în acest caz mai adecvat ar fi să se utilizeze termenii transhumaniști de ”trans-om” sau ”post-om”) în această starea va fi în stare să-și modifice propriul corp până la un anumit grad de perfecțiune, va fi în stare să existe la nesfârșit, ba chiar să existe fără un corp sau să controleze mai multe corpuri. Utopia transhumanismului creează o viziune despre viitor în stare să trezească interesul public pentru ideologia transhumanistă. Utopia transhumanistă este fațada și unul dintre instrumentele principale ale propagandei.  

Pe de altă parte filozofia transhumanistă este un sistem de opinii și concepte care argumentează logic metodele și mijloacele prin care utopia transhumanistă poate fi atinsă. Funcția filozofiei transhumaniste este practică, ea urmărește construirea activă a viziunii despre lume prin formularea concretă a normelor și valorilor care vor fi ulterior utilizate activ de ideologia transhumanistă.

Din punctul de vedere al informației și al propagandei asupra societății, conținutul utopiei transhumaniste joacă un rol secundar și are doar o legătură indirectă cu prezentul. În contrast, filozofia transhumanismului modelează deja omul după o anumită tipologie. Transhumanismul nu creează un transhumanoid (”ființă transhumană”, ”ființă post-umană”, un om care diferă fizic de omul de astăzi), ci un transhumanist – un om care se simte loial unei viziuni transhumaniste despre lume. Analiza consecințelor ideologiei transhumaniste asupra omului ca membru al societății trebuie să preceadă studiului tehnologiilor specifice de modificare a naturii umane. Aceasta este abordarea urmărită în această analiză.

Un transhumanist reprezintă un tip de personalitate în mod maximal materialistă, este un om în mod maximal antireligios. Sarcina transhumanismului este să creeze un astfel de om. Starea reală de bine a unei astfel de persoane nu este luată în considerare. Pentru transhumanism omul nu este un scop, ci un obiect supus influențelor informaționale pentru a deveni un purtător al acestei ideologii, iar în viitor, un obiect al experimentelor de transformare într-un ”trans-om”.

Ideologiei transhumaniste îi lipsește un aspect social, iar prin acesta se declară liberă de orice responsabilitate față de societatea pe care încearcă să o modeleze. De aceea răspândirea acestei ideologii va duce doar la adâncirea problemelor sociale care există în societatea actuală, în mod special inegalitatea socială.

Premisa principală a transhumanismului, care s-a materializat deja în multe țări, este capacitatea potențială a autodeterminării nesfârșite, o neîngrădită ”căutare a propriului sine” prin modificarea elementelor componente ale propriei identități, inclusiv elemente biologice. Structura societății moderne facilitează implementarea aspectelor sociale ale autodeterminării care se exprimă prin aceea că modele de comportament ale individului sunt înlocuite  cu unele care nu aparțin identității naturale. În același timp tehnologiile medicale moderne duc acest mesaj la nivelul modificărilor parțiale sau totale ale caracteristicilor sexuale primare și secundare, ale trăsăturilor feței, culorii pielii sau a fondului hormonal al persoanei.

Una dintre direcțiile practice de stimulare a transhumanismului ca ideologie care facilitează libertatea autodeterminării este postgenderismul. Postgenderismul este o direcție a transhumanismului, a cărui scop este anularea diferențelor dintre persoane la nivel sociocultural și biologic. Mișcarea LGBT este reprezentatul principal al postgenderismului în lumea modernă. Scopul acestei mișcări este modificarea fundamentală a limitelor antropologice în modernitate până în punctul în care concepția despre om devine neclară. Modificare viziunii despre lume cerută de transhumanism are consecințe care sunt imprevizibile în destructivitatea lor.

În cele din urmă transhumanismul, ca orice ideologie, pretinde să obțină puterea politică și prin această să înceapă influențarea procesului politic decizional, adică  să acționeze direct asupra societății.

Obiectul acestei analize: ideologia transhumanismului.

Scopul acestei analize: de a arăta originea istorică și culturală precum și potențialul destructiv al ideologiei transhumaniste la nivel teoretic și practic din perspectiva moralei tradiționale. Acest scop se va realiza prin rezolvarea următoarelor sarcini:

  • Identificarea premiselor istorice și culturale ale ideologiei transhumaniste;
  • Deconspirarea conținuturilor filozofiei și utopiei transhumanismului;
  • Prezentarea bazei axiologice a ideologie transhumaniste prin comparația cu normele morale tradiționale;
  • Ilustrarea interdependențelor dintre teoria transhumanistă și mișcarea LGBT. 

Va urma.

Școala S.A. în societatea cunoașterii

Trăim în societatea cunoașterii. Ce ne poate flata mai mult de-atât? Cine trăiește într-o astfel de societate nu poate fi decât ”cunoscător”, după cum în societatea agrară erai agricultor, iar în cea industrială fie industriaș, fie lucrător în industrie. ”A fi cunoscător” înseamnă a fi rațional, informat, autocritic, rezonabil, curios, precaut, creativ, pe scurt înțelept. Deși vei găsi cu greu pe cineva să contrazică afirmația că trăim în societatea cunoașterii, afirmația care derivă de aici – anume aceea că suntem ”cunoscători”, nu se bucură nici pe departe de același consens.

Nou-înființata Școală Națională de Farmece și Ghicit  – pe cuvânt de onoare că nu e o glumă, matematica echitabilă care încurajează ”răspunsuri multiple” în locul rezultatului corect – profund ”discriminatoriu”, analfabetismul funcțional, negarea biologiei – nu suntem bărbați sau femei în funcție de cromozomii XX și XY, ci de propria noastră subiectivitate – toate acestea sunt exemple-dovezi ale unei societăți foarte depărtate de ”cunoaștere” și „înțelepciune”.

Cum se explică această discrepanță? Ca să înțelegem, să pornim de la noțiunea de ”cunoștințe”. Cunoștințele sunt legate indestructibil de sens, de înțelegere, pătrundere în miezul lucrurilor. La baza acestora stă dorința ”cunoscătorului”, pe de o parte de a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte, convingerea că acesta există și se poate ajunge la el. Din perspectivă economică ceea ce se urmărește însă, nu este adevărul, ci utilitatea cunoștințelor. Ceea ce știu nu mai este adevărat sau fals, ci se poate valorifica sau nu, aduce câștig sau nu. Să fim sinceri cu noi înșine: câți părinți își încurajează copilul să învețe latina sau, și mai groaznic, greaca veche și câți părinți investesc sume respectabile în studiul limbii engleze? (Și dacă tot suntem aici: noua școală de farmece și ghicit poate să vândă promisiuni false, dar ”se rentează”, de aceea apariția ei era o simplă chestiune de timp.)

Societatea cunoașterii nu se referă la o societate de înțelepți, ci la o societate care caută moduri de valorificare a cunoștințelor. Ea este forma măgulitor-evoluată a ”societății informaționale”, iar informația este, nu-i așa, materia primă principală a societății moderne. Societatea cunoașterii produce specialiști în prelucrarea informației, nu căutători ai adevărului. Cu un exemplu al lui Jochen Krautz: ”Pe un angajat al unui Call-Center din cadrul unei companii de telefonie nu îl interesează adevărul, el prelucrează informații: ascultă plângerea clientului, încearcă să afle unde ar putea fi greșeala, caută în calculator după o posibilă rezolvare. Telefonistul nu vrea să înțeleagă (și nici nu poate), cum funcționează telefonul clientului. Mai degrabă este vorba de un program standard pe calculator, cu pași bine definiți de rezolvare a problemei, căruia angajatul trebuie să i se adapteze, similar muncitorului aflat în fața benzii rulante de producție. Aceasta este prelucrarea industrială a informației.”

Așa cum revoluția industrială a făcut munca meșteșugarului ineficientă și l-a trimis pe acesta în fabrică să supravegheze producția automatizată, tot astfel, revoluția digitală transformă inginerul, medicul, profesorul, etc. într-un supraveghetor al procesului digital de prelucrare a informației. Medicul nu mai discută azi cu pacientul, nu mai încearcă să înțeleagă felul particular în care boala evoluează în organismul acestuia, el are un protocol de urmat, un program de calculator care îi sugerează diagnosticul și tratamentul în funcție de un chestionar standard. În aceste condiții consultarea fizică a pacientului devine irelevantă, de unde impunerea telemedicinei ca alternativă la medicina clasică. Nici profesorul nu mai investește în relația cu elevii săi, ca și medicul, are un protocol de urmat, chestionare de evaluare a elevilor, indicatori de îmbunătățit. În cuvintele lui Paul Konrad Liessmann: ”Nu muncitorul devine instruit, ci cel instruit este transformat în muncitor. Dacă lucrurile ar sta invers, am transforma corporația într-o universitate și nu universitatea într-o corporație.”

Între revoluția digitală și cea industrială diferența nu este de fond: ambele funcționează în logica procesului de producție automatizat, ci de materie primă: azi prelucrăm automatizat pe lângă resursele materiale și pe cele imateriale – informația, sau mai modern, cunoștințele. Odată intrate în logica industrială însă, cunoștințele devin, ca orice resursă, degradabile. De aici obsesia pentru ”învățarea de-a lungul întregii vieți”, adică acumularea continuă de cunoștințe noi și eventual ”uitarea” celor vechi care nu mai pot fi valorificate. În societatea cunoașterii a învăța nu este o opțiune, ci o obligație. După cum tot o obligație este să înveți ceea ce trebuie, ceea ce așteaptă / are nevoie producția sau piața – la nevoie chiar lucruri false dacă acestea o cer. Angajatul Call-Centerului din exemplul lui Krautz va trebui să (re)învețe periodic utilizarea noii versiuni sau a unei noi aplicații de prelucrare a cererilor clienților.

E bine de reținut deci, că modernitatea nu încurajează prin ”învățarea de-a lungul întregii vieți” versiuni îmbunătățite ale propriei noastre persoane, ci capacitatea noastră de a ne adapta fără rezistență la toate schimbările pe care economia le cere. Rezultatul e conformismul, nu înțelepciunea.

Toate acestea au consecințe asupra sistemului de educație. Dacă relevanța cunoștințelor este limitată în timp, nu mai are prea mare importanță ce învață copiii la școală. Oricum, odată ajunși la locul de muncă vor fi nevoiți să învețe altceva. Acest fapt este lucrativ din dublă perspectivă: pe de-o parte, învățarea de-a lungul întregii vieți deschide larg porțile sistemelor private de calificare și recalificare profesională, pe de altă parte, finanțarea (re)formării profesionale este transferată de la stat (de exemplu prin învățământul public) în sarcina angajatului.
Dar dacă ceea ce înveți la școală nu mai are importanță, atunci ce e important? Și aici logica pieței a găsit un răspuns: a învăța să înveți. În condițiile în care cunoștințele ”se învechesc”, e necesar să deții instrumente pentru adaptarea rapidă la noile cerințe, tehnici de acumulare rapidă de cunoștințe, și de aici orientarea învățământului spre această nouă ”competență”. Oricât de logic ar suna din perspectivă economică, ”a învăța să înveți” este echivalent cu încercarea de a învăța să gătești fără alimente sau de a învăța să pictezi fără vopsele. La o privire mai atentă această competență se dovedește a fi un simplu instrument de propagandă.

Să rezumăm: societatea cunoașterii nu este o societate în care oamenii cunosc sau știu sau înțeleg, ci o societate în care indivizii își adaptează cunoștințele în funcție de valoarea lor de piață. Pentru aceasta e indispensabil ca resursa umană să se ”rescrie” / ”reinventeze” ori de câte ori e necesar, de unde necesitatea de a învăța de-a lungul întregii vieți și de a ști să înveți.

Dacă pe termen lung o societate de conformiști care a redus cunoașterea la ceea ce poate fi valorificat financiar este o societate viabilă, rămâne de văzut. Eu însă rămân sceptică.

Data viitoare (din nou) despre competențe.

Școala S.A. și diletantul eficient

Școala S.A.

Susținătorii ”școlii-prăvălie”, cum foarte nimerit o numea Mircea Platon, adică a acelui  sistem de educație raționalizat după model economic, bazat pe concurență, eficiență și control, se află după părerea mea într-o gravă eroare: anume aceea că există o suprapunere perfectă între planul pedagogic și cel economic al sistemului de învățământ.

Odată ce acceptăm că cele două nu se suprapun, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva transformarea educației (și prin analogie a oricărui sistem neeconomic) după principii de piață, nu duce la ”mutații”, sau cel puțin la efecte adverse în plan pedagogic, astfel spus, dacă nu cumva scopul educației de a ajuta tinerii să se maturizeze și să-și însușească ”bunele deprinderi” nu este denaturat, redefinit, viciat.

Poate că lucrurile devin ceva mai clare dacă luăm câteva exemple:

Pe timpul dominației străine în Vietnam, ocupantul francez a fost nevoit să facă față unei neplăcute invazii de șobolani. Pentru a stimula lupta împotriva rozătorilor, administrația a hotărât să plătească locuitorilor un premiu pentru fiecare piele de șobolan adusă. Rezultatul acestei măsuri a fost cu totul altul decât cel scontat: țăranii au început să înmulțească singuri șobolani pentru a încasa premii cât mai frumoase.

Se povestește, de asemenea, că descoperirea oaselor de dinozauri la începutul secolului al XIX-lea în China a dus la o adevărată revoluție în paleontologie, care a atras oameni de știință din lumea întreagă.

”Cererea” de fosile a crescut atât de mult, încât cercetătorii s-au gândit să-i stimuleze pe localnici prin acordarea unui premiu pentru fiecare os găsit. Ca și în exemplul anterior, rezultatul a fost contrar intențiilor inițiale: fiecare os găsit a fost ”spart” în zeci de bucățele pentru a asigura un premiu cât mai consistent.

Exemplele de mai sus, preluate din volumul ”Competiții fără sens. De ce producem din ce în ce mai multe lucruri inutile” a economistului german Mathias Binswanger, sunt menite să ilustreze teza acestuia potrivit căreia aplicarea principiilor de piață – în exemplele anterioare stimularea prin premii – în afara pieței, va duce mai devreme sau mai târziu la pervertirea comportamentului și rezultate contrare.

Aparțin aceste exemple unor vremuri îndepărtate? Nicidecum, ne învață tot Mathias Binswanger. Dacă în locul țăranilor punem industria farmaceutică, a oficialităților franceze sistemul de sănătate și în locul șobolanilor boli, avem o descriere destul de fidelă a situației actuale. Sigur, nu susține nimeni că industria farmaceutică îmbolnăvește intenționat populația pentru a-i oferi apoi tratament. Dar asta nu înseamnă că ea nu este interesată și nu ”încurajează” născocirea de noi și noi boli pentru prevenția sau eradicarea cărora sistemele de asigurări de sănătate sunt chemate la plată. „Societatea americană de cardiologie a redus semnificativ valoarea limită pentru hipertensiunea arterială. Acum, fiecare al doilea cetățean american este considerat un pacient cu tensiune arterială crescută” titrează Saarbrücker Zeitung în 2018. Putem presupune că o astfel de decizie a Societății Americane de Cardiologie s-a bucurat de susținerea largă a producătorilor de vasodilatatoare și alfablocante (în cazul în care SAC n-a fost direct finanțată de industria farmaceutică).

Analog, și distrugerea oaselor de dinozaur prin fragmentarea lor în bucăți din ce în ce mai mici își are un corespondent modern. În condițiile în care astăzi cercetătorii sunt evaluați în funcție de articolele publicate în revistele de specialitate, aceștia sunt nevoiți să împartă o idee în cât mai multe ”bucăți” de idee cu care pot maximiza numărul de articole. În fond nici un om știință nu poate produce pe bandă rulantă idei noi care să țină pasul cu concurența. Pentru ca articolele rezultate să arate totuși a știință, conținutul irelevant este ”umflat” cu modele formale sau cu un jargon științific sufocant menit să ascundă banalitatea conținutului.

În cuvintele lui Mathias Binswanger: ”O piață nu poate fi produsă în mod artificial. Ceea ce se poate însă înscena artificial este concurența, dar aceasta nu duce, în contrast cu o piață funcțională, la o producție adaptată optimal cererii”. Și mai departe: ”În loc să se orienteze după cerere, producătorii unui astfel de bun sau serviciu sunt nevoiți să apeleze la cifre și indicatori relevanți pentru competitivitate. Orientarea după acești indicatori nu duce însă la eficiență, ci la stimulente perverse, care duc în mod logic la rezultate perverse.”

Revenind la educație, remarcăm că efectele perverse de care vorbește Mathias Binswanger, care se datorează numeroaselor reforme care au avut și au loc în continuare în sistemul de învățământ cu scopul de a transforma școala în agent economic, sunt deja vizibile: avem mulți absolvenți (numărul acestora este un indicator important al sistemului de învățământ), dar mulți dintre ei sunt analfabeți funcționali. Introducem tehnică digitală de ultimă oră, dar producem, parafrazându-l pe Manfred Spitzer, demenți digitali. În categoria studenților de top avem absolvenți care vorbesc curent 3-4 limbi străine, dar nu se mai pot exprima și nu cunosc termenii de specialitate în limba română.

Despre cum are loc transformarea, mai corect denaturarea sistemului de educație în direcția unui agent economic, despre reformele graduale, actorii și mecanismele de acțiune scrie foarte amănunțit și bine documentat Mircea Platon în ”Deșcolarizarea României”. Nu este deloc întâmplător că actorul principal al reformelor din învățământ în România a fost… Banca Mondială (vezi volumul amintit).

Procesul de reformare a învățământului după modelul piețelor de capital este accelerat puternic de digitizare. Din punct de vedere pedagogic este absolut evident că digitizarea este o catastrofă. Există mii de studii, statistici, teze care susțin această afirmație. 

Economic însă, digitizarea este, pe termen scurt, un imens succes: o familie obișnuită are nevoie pentru home office și homeschooling de cel puțin 3, 4 calculatoare, accesorii, consumabile, conexiune Internet. Dacă la asta se adaugă platforme software specializate pentru munca și școala de acasă, manuale digitale, posibilități digitale de calificare și recalificare profesională (”învățarea pe tot parcursul vieții” este expresia consacrată), ne putem face o mică idee despre oportunitățile de afaceri deschise de digitizare.

Transformarea educației după model economic e un proces mult mai complex decât simpla stimulare a cererii de echipamente și bunuri educaționale. E vorba de eficiență, impunerea de standarde, descentralizare, autofinanțare, indicatori de calitate, competențe, control, output, capital uman, concurență, competitivitate, management educațional. E important să înțelegem acești termeni, să-i analizăm atât din punct de vedere economic, cât și pedagogic, puse în oglindă cele două abordări arată, dacă mai era nevoie, că cele două paradigme nu numai că nu se suprapun, dar că sunt chiar opuse. Altfel spus, ceea ce funcționează – cel puțin pe termen scurt – din punct de vedere economic, are consecințe nefaste din punct de vedere pedagogic.

Cum sunt de părere că orice dispută pe tema educației trebuie să pornească de la termenii întrebuințați, mi-am propus în continuare o mică analiză a acestora, fiind convinsă că numai după ce aceștia ne sunt clari vom fi în stare descifrăm motivațiile, să înțelegem consecințele (curioase) sau deciziile (dureroase) care însoțesc reforma educațională la noi.

Despre eficiență

Dincolo de o definiție riguros științifică a noțiunii de ”eficiență”, se acceptă în general, că aceasta se referă la un raport optimal între rezultat și efort; o afacere, o investiție, sunt cu atât mai eficiente cu cât profiturile obținute sunt mai mari, iar resursele investite mai puține. Se consideră, de asemenea, că eficiența este motorul principal al progresului tehnologic, care poate fi înțeles ca un efort permanent de maximizare a profitului și minimizare a cheltuielilor. În evaluarea economică eficiența este un indicator de calitate esențial.

Direct din manualele de economie, termenul de eficiență a fost preluat și în educație. Ce înseamnă însă ”eficient” din punct de vedere pedagogic? Să luăm cazul unui elev care învață să cânte la un instrument. După 2-3 ani de studiu, elevul în cauză va fi cel mai probabil în stare să interpreteze o piesă muzicală pe care 90% din publicul nespecialist o apreciază ca fiind virtuos executată. 10% din publicul cu educație muzicală va recunoaște imediat erorile de execuție, stângăciile, omisiunile. Ca să mulțumească 10% din publicul specialist elevul nostru mai are nevoie de cel puțin încă 7-8 ani de studiu intensiv. Abia după 10 ani se poate spune că el a devenit cu adevărat bun. Când a fost acest elev ”eficient”? După 2-3 ani de studiu (efort minim) și 90% din public satisfăcut (rezultat mare) sau după 10 ani (efort maxim) și rezultat comparabil cu cel anterior (100% din public în comparație cu 90%)? Răspunsul cred că este evident. Putem deci concluziona că un student eficient nu e tot una cu un student bun.

Că așa stau lucrurile se poate vedea și din măsura introducerea creditelor în învățământul superior în urma reformei de la Bologna. Atenția studentului cade azi mai puțin pe acumularea de cunoștințe necesare carierei pentru care se pregătește, cât mai ales pe acumularea de credite. A maximiza numărul de credite din cursuri opționale și ”materii de umplutură” a devenit o știință în sine transmisă de la o generație de studenți la alta. Ce altceva este eficiența dacă nu maximizarea numărului de credite cu minimizarea efortului?

Să luăm un alt exemplu. Pentru eficientizarea sistemului de învățământ s-a adoptat la noi măsura finanțării școlilor per elev. Din punct de vedere economic măsura este logică: acolo unde sunt mai mulți elevi, și deci vor fi mai mulți absolvenți (output mare) e nevoie de mai multe resurse. În sistemul de învățământ însă această măsură are un efect pervers: școlile cu mulți elevi și resurse suplimentare vor deveni mai atractive atât pentru profesori, cât și pentru elevi. Se ajunge la o aglomerarea a acestora – clase de peste 40 de elevi, ceea ce va duce inevitabil fie la scăderea nivelului clasei în ciuda profesorilor buni – nu se poate lucra concomitent cu 40 de elevi, fie la apariția unei falii între elevii excelenți asupra cărora se îndreaptă atenția profesorilor și ceilalți. Școlile slab finanțate vor pierde elevi – care se îndreaptă spre școlile ”bune”, ceea ce înseamnă o nouă diminuare a finanțării. Din punct de vedere economic închiderea acestor școli devine logică, educațional însă acest lucru este o catastrofă pentru că îngreunează accesul elevilor din preajma acestor școli la educație.

Despre ”societatea cunoașterii” și ”învățarea pe tot parcursul vieții” într-o postare ulterioară.