Școala S.A. în societatea cunoașterii

Trăim în societatea cunoașterii. Ce ne poate flata mai mult de-atât? Cine trăiește într-o astfel de societate nu poate fi decât ”cunoscător”, după cum în societatea agrară erai agricultor, iar în cea industrială fie industriaș, fie lucrător în industrie. ”A fi cunoscător” înseamnă a fi rațional, informat, autocritic, rezonabil, curios, precaut, creativ, pe scurt înțelept. Deși vei găsi cu greu pe cineva să contrazică afirmația că trăim în societatea cunoașterii, afirmația care derivă de aici – anume aceea că suntem ”cunoscători”, nu se bucură nici pe departe de același consens.

Nou-înființata Școală Națională de Farmece și Ghicit  – pe cuvânt de onoare că nu e o glumă, matematica echitabilă care încurajează ”răspunsuri multiple” în locul rezultatului corect – profund ”discriminatoriu”, analfabetismul funcțional, negarea biologiei – nu suntem bărbați sau femei în funcție de cromozomii XX și XY, ci de propria noastră subiectivitate – toate acestea sunt exemple-dovezi ale unei societăți foarte depărtate de ”cunoaștere” și „înțelepciune”.

Cum se explică această discrepanță? Ca să înțelegem, să pornim de la noțiunea de ”cunoștințe”. Cunoștințele sunt legate indestructibil de sens, de înțelegere, pătrundere în miezul lucrurilor. La baza acestora stă dorința ”cunoscătorului”, pe de o parte de a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte, convingerea că acesta există și se poate ajunge la el. Din perspectivă economică ceea ce se urmărește însă, nu este adevărul, ci utilitatea cunoștințelor. Ceea ce știu nu mai este adevărat sau fals, ci se poate valorifica sau nu, aduce câștig sau nu. Să fim sinceri cu noi înșine: câți părinți își încurajează copilul să învețe latina sau, și mai groaznic, greaca veche și câți părinți investesc sume respectabile în studiul limbii engleze? (Și dacă tot suntem aici: noua școală de farmece și ghicit poate să vândă promisiuni false, dar ”se rentează”, de aceea apariția ei era o simplă chestiune de timp.)

Societatea cunoașterii nu se referă la o societate de înțelepți, ci la o societate care caută moduri de valorificare a cunoștințelor. Ea este forma măgulitor-evoluată a ”societății informaționale”, iar informația este, nu-i așa, materia primă principală a societății moderne. Societatea cunoașterii produce specialiști în prelucrarea informației, nu căutători ai adevărului. Cu un exemplu al lui Jochen Krautz: ”Pe un angajat al unui Call-Center din cadrul unei companii de telefonie nu îl interesează adevărul, el prelucrează informații: ascultă plângerea clientului, încearcă să afle unde ar putea fi greșeala, caută în calculator după o posibilă rezolvare. Telefonistul nu vrea să înțeleagă (și nici nu poate), cum funcționează telefonul clientului. Mai degrabă este vorba de un program standard pe calculator, cu pași bine definiți de rezolvare a problemei, căruia angajatul trebuie să i se adapteze, similar muncitorului aflat în fața benzii rulante de producție. Aceasta este prelucrarea industrială a informației.”

Așa cum revoluția industrială a făcut munca meșteșugarului ineficientă și l-a trimis pe acesta în fabrică să supravegheze producția automatizată, tot astfel, revoluția digitală transformă inginerul, medicul, profesorul, etc. într-un supraveghetor al procesului digital de prelucrare a informației. Medicul nu mai discută azi cu pacientul, nu mai încearcă să înțeleagă felul particular în care boala evoluează în organismul acestuia, el are un protocol de urmat, un program de calculator care îi sugerează diagnosticul și tratamentul în funcție de un chestionar standard. În aceste condiții consultarea fizică a pacientului devine irelevantă, de unde impunerea telemedicinei ca alternativă la medicina clasică. Nici profesorul nu mai investește în relația cu elevii săi, ca și medicul, are un protocol de urmat, chestionare de evaluare a elevilor, indicatori de îmbunătățit. În cuvintele lui Paul Konrad Liessmann: ”Nu muncitorul devine instruit, ci cel instruit este transformat în muncitor. Dacă lucrurile ar sta invers, am transforma corporația într-o universitate și nu universitatea într-o corporație.”

Între revoluția digitală și cea industrială diferența nu este de fond: ambele funcționează în logica procesului de producție automatizat, ci de materie primă: azi prelucrăm automatizat pe lângă resursele materiale și pe cele imateriale – informația, sau mai modern, cunoștințele. Odată intrate în logica industrială însă, cunoștințele devin, ca orice resursă, degradabile. De aici obsesia pentru ”învățarea de-a lungul întregii vieți”, adică acumularea continuă de cunoștințe noi și eventual ”uitarea” celor vechi care nu mai pot fi valorificate. În societatea cunoașterii a învăța nu este o opțiune, ci o obligație. După cum tot o obligație este să înveți ceea ce trebuie, ceea ce așteaptă / are nevoie producția sau piața – la nevoie chiar lucruri false dacă acestea o cer. Angajatul Call-Centerului din exemplul lui Krautz va trebui să (re)învețe periodic utilizarea noii versiuni sau a unei noi aplicații de prelucrare a cererilor clienților.

E bine de reținut deci, că modernitatea nu încurajează prin ”învățarea de-a lungul întregii vieți” versiuni îmbunătățite ale propriei noastre persoane, ci capacitatea noastră de a ne adapta fără rezistență la toate schimbările pe care economia le cere. Rezultatul e conformismul, nu înțelepciunea.

Toate acestea au consecințe asupra sistemului de educație. Dacă relevanța cunoștințelor este limitată în timp, nu mai are prea mare importanță ce învață copiii la școală. Oricum, odată ajunși la locul de muncă vor fi nevoiți să învețe altceva. Acest fapt este lucrativ din dublă perspectivă: pe de-o parte, învățarea de-a lungul întregii vieți deschide larg porțile sistemelor private de calificare și recalificare profesională, pe de altă parte, finanțarea (re)formării profesionale este transferată de la stat (de exemplu prin învățământul public) în sarcina angajatului.
Dar dacă ceea ce înveți la școală nu mai are importanță, atunci ce e important? Și aici logica pieței a găsit un răspuns: a învăța să înveți. În condițiile în care cunoștințele ”se învechesc”, e necesar să deții instrumente pentru adaptarea rapidă la noile cerințe, tehnici de acumulare rapidă de cunoștințe, și de aici orientarea învățământului spre această nouă ”competență”. Oricât de logic ar suna din perspectivă economică, ”a învăța să înveți” este echivalent cu încercarea de a învăța să gătești fără alimente sau de a învăța să pictezi fără vopsele. La o privire mai atentă această competență se dovedește a fi un simplu instrument de propagandă.

Să rezumăm: societatea cunoașterii nu este o societate în care oamenii cunosc sau știu sau înțeleg, ci o societate în care indivizii își adaptează cunoștințele în funcție de valoarea lor de piață. Pentru aceasta e indispensabil ca resursa umană să se ”rescrie” / ”reinventeze” ori de câte ori e necesar, de unde necesitatea de a învăța de-a lungul întregii vieți și de a ști să înveți.

Dacă pe termen lung o societate de conformiști care a redus cunoașterea la ceea ce poate fi valorificat financiar este o societate viabilă, rămâne de văzut. Eu însă rămân sceptică.

Data viitoare (din nou) despre competențe.

Școala S.A. și diletantul eficient

Școala S.A.

Susținătorii ”școlii-prăvălie”, cum foarte nimerit o numea Mircea Platon, adică a acelui  sistem de educație raționalizat după model economic, bazat pe concurență, eficiență și control, se află după părerea mea într-o gravă eroare: anume aceea că există o suprapunere perfectă între planul pedagogic și cel economic al sistemului de învățământ.

Odată ce acceptăm că cele două nu se suprapun, suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva transformarea educației (și prin analogie a oricărui sistem neeconomic) după principii de piață, nu duce la ”mutații”, sau cel puțin la efecte adverse în plan pedagogic, astfel spus, dacă nu cumva scopul educației de a ajuta tinerii să se maturizeze și să-și însușească ”bunele deprinderi” nu este denaturat, redefinit, viciat.

Poate că lucrurile devin ceva mai clare dacă luăm câteva exemple:

Pe timpul dominației străine în Vietnam, ocupantul francez a fost nevoit să facă față unei neplăcute invazii de șobolani. Pentru a stimula lupta împotriva rozătorilor, administrația a hotărât să plătească locuitorilor un premiu pentru fiecare piele de șobolan adusă. Rezultatul acestei măsuri a fost cu totul altul decât cel scontat: țăranii au început să înmulțească singuri șobolani pentru a încasa premii cât mai frumoase.

Se povestește, de asemenea, că descoperirea oaselor de dinozauri la începutul secolului al XIX-lea în China a dus la o adevărată revoluție în paleontologie, care a atras oameni de știință din lumea întreagă.

”Cererea” de fosile a crescut atât de mult, încât cercetătorii s-au gândit să-i stimuleze pe localnici prin acordarea unui premiu pentru fiecare os găsit. Ca și în exemplul anterior, rezultatul a fost contrar intențiilor inițiale: fiecare os găsit a fost ”spart” în zeci de bucățele pentru a asigura un premiu cât mai consistent.

Exemplele de mai sus, preluate din volumul ”Competiții fără sens. De ce producem din ce în ce mai multe lucruri inutile” a economistului german Mathias Binswanger, sunt menite să ilustreze teza acestuia potrivit căreia aplicarea principiilor de piață – în exemplele anterioare stimularea prin premii – în afara pieței, va duce mai devreme sau mai târziu la pervertirea comportamentului și rezultate contrare.

Aparțin aceste exemple unor vremuri îndepărtate? Nicidecum, ne învață tot Mathias Binswanger. Dacă în locul țăranilor punem industria farmaceutică, a oficialităților franceze sistemul de sănătate și în locul șobolanilor boli, avem o descriere destul de fidelă a situației actuale. Sigur, nu susține nimeni că industria farmaceutică îmbolnăvește intenționat populația pentru a-i oferi apoi tratament. Dar asta nu înseamnă că ea nu este interesată și nu ”încurajează” născocirea de noi și noi boli pentru prevenția sau eradicarea cărora sistemele de asigurări de sănătate sunt chemate la plată. „Societatea americană de cardiologie a redus semnificativ valoarea limită pentru hipertensiunea arterială. Acum, fiecare al doilea cetățean american este considerat un pacient cu tensiune arterială crescută” titrează Saarbrücker Zeitung în 2018. Putem presupune că o astfel de decizie a Societății Americane de Cardiologie s-a bucurat de susținerea largă a producătorilor de vasodilatatoare și alfablocante (în cazul în care SAC n-a fost direct finanțată de industria farmaceutică).

Analog, și distrugerea oaselor de dinozaur prin fragmentarea lor în bucăți din ce în ce mai mici își are un corespondent modern. În condițiile în care astăzi cercetătorii sunt evaluați în funcție de articolele publicate în revistele de specialitate, aceștia sunt nevoiți să împartă o idee în cât mai multe ”bucăți” de idee cu care pot maximiza numărul de articole. În fond nici un om știință nu poate produce pe bandă rulantă idei noi care să țină pasul cu concurența. Pentru ca articolele rezultate să arate totuși a știință, conținutul irelevant este ”umflat” cu modele formale sau cu un jargon științific sufocant menit să ascundă banalitatea conținutului.

În cuvintele lui Mathias Binswanger: ”O piață nu poate fi produsă în mod artificial. Ceea ce se poate însă înscena artificial este concurența, dar aceasta nu duce, în contrast cu o piață funcțională, la o producție adaptată optimal cererii”. Și mai departe: ”În loc să se orienteze după cerere, producătorii unui astfel de bun sau serviciu sunt nevoiți să apeleze la cifre și indicatori relevanți pentru competitivitate. Orientarea după acești indicatori nu duce însă la eficiență, ci la stimulente perverse, care duc în mod logic la rezultate perverse.”

Revenind la educație, remarcăm că efectele perverse de care vorbește Mathias Binswanger, care se datorează numeroaselor reforme care au avut și au loc în continuare în sistemul de învățământ cu scopul de a transforma școala în agent economic, sunt deja vizibile: avem mulți absolvenți (numărul acestora este un indicator important al sistemului de învățământ), dar mulți dintre ei sunt analfabeți funcționali. Introducem tehnică digitală de ultimă oră, dar producem, parafrazându-l pe Manfred Spitzer, demenți digitali. În categoria studenților de top avem absolvenți care vorbesc curent 3-4 limbi străine, dar nu se mai pot exprima și nu cunosc termenii de specialitate în limba română.

Despre cum are loc transformarea, mai corect denaturarea sistemului de educație în direcția unui agent economic, despre reformele graduale, actorii și mecanismele de acțiune scrie foarte amănunțit și bine documentat Mircea Platon în ”Deșcolarizarea României”. Nu este deloc întâmplător că actorul principal al reformelor din învățământ în România a fost… Banca Mondială (vezi volumul amintit).

Procesul de reformare a învățământului după modelul piețelor de capital este accelerat puternic de digitizare. Din punct de vedere pedagogic este absolut evident că digitizarea este o catastrofă. Există mii de studii, statistici, teze care susțin această afirmație. 

Economic însă, digitizarea este, pe termen scurt, un imens succes: o familie obișnuită are nevoie pentru home office și homeschooling de cel puțin 3, 4 calculatoare, accesorii, consumabile, conexiune Internet. Dacă la asta se adaugă platforme software specializate pentru munca și școala de acasă, manuale digitale, posibilități digitale de calificare și recalificare profesională (”învățarea pe tot parcursul vieții” este expresia consacrată), ne putem face o mică idee despre oportunitățile de afaceri deschise de digitizare.

Transformarea educației după model economic e un proces mult mai complex decât simpla stimulare a cererii de echipamente și bunuri educaționale. E vorba de eficiență, impunerea de standarde, descentralizare, autofinanțare, indicatori de calitate, competențe, control, output, capital uman, concurență, competitivitate, management educațional. E important să înțelegem acești termeni, să-i analizăm atât din punct de vedere economic, cât și pedagogic, puse în oglindă cele două abordări arată, dacă mai era nevoie, că cele două paradigme nu numai că nu se suprapun, dar că sunt chiar opuse. Altfel spus, ceea ce funcționează – cel puțin pe termen scurt – din punct de vedere economic, are consecințe nefaste din punct de vedere pedagogic.

Cum sunt de părere că orice dispută pe tema educației trebuie să pornească de la termenii întrebuințați, mi-am propus în continuare o mică analiză a acestora, fiind convinsă că numai după ce aceștia ne sunt clari vom fi în stare descifrăm motivațiile, să înțelegem consecințele (curioase) sau deciziile (dureroase) care însoțesc reforma educațională la noi.

Despre eficiență

Dincolo de o definiție riguros științifică a noțiunii de ”eficiență”, se acceptă în general, că aceasta se referă la un raport optimal între rezultat și efort; o afacere, o investiție, sunt cu atât mai eficiente cu cât profiturile obținute sunt mai mari, iar resursele investite mai puține. Se consideră, de asemenea, că eficiența este motorul principal al progresului tehnologic, care poate fi înțeles ca un efort permanent de maximizare a profitului și minimizare a cheltuielilor. În evaluarea economică eficiența este un indicator de calitate esențial.

Direct din manualele de economie, termenul de eficiență a fost preluat și în educație. Ce înseamnă însă ”eficient” din punct de vedere pedagogic? Să luăm cazul unui elev care învață să cânte la un instrument. După 2-3 ani de studiu, elevul în cauză va fi cel mai probabil în stare să interpreteze o piesă muzicală pe care 90% din publicul nespecialist o apreciază ca fiind virtuos executată. 10% din publicul cu educație muzicală va recunoaște imediat erorile de execuție, stângăciile, omisiunile. Ca să mulțumească 10% din publicul specialist elevul nostru mai are nevoie de cel puțin încă 7-8 ani de studiu intensiv. Abia după 10 ani se poate spune că el a devenit cu adevărat bun. Când a fost acest elev ”eficient”? După 2-3 ani de studiu (efort minim) și 90% din public satisfăcut (rezultat mare) sau după 10 ani (efort maxim) și rezultat comparabil cu cel anterior (100% din public în comparație cu 90%)? Răspunsul cred că este evident. Putem deci concluziona că un student eficient nu e tot una cu un student bun.

Că așa stau lucrurile se poate vedea și din măsura introducerea creditelor în învățământul superior în urma reformei de la Bologna. Atenția studentului cade azi mai puțin pe acumularea de cunoștințe necesare carierei pentru care se pregătește, cât mai ales pe acumularea de credite. A maximiza numărul de credite din cursuri opționale și ”materii de umplutură” a devenit o știință în sine transmisă de la o generație de studenți la alta. Ce altceva este eficiența dacă nu maximizarea numărului de credite cu minimizarea efortului?

Să luăm un alt exemplu. Pentru eficientizarea sistemului de învățământ s-a adoptat la noi măsura finanțării școlilor per elev. Din punct de vedere economic măsura este logică: acolo unde sunt mai mulți elevi, și deci vor fi mai mulți absolvenți (output mare) e nevoie de mai multe resurse. În sistemul de învățământ însă această măsură are un efect pervers: școlile cu mulți elevi și resurse suplimentare vor deveni mai atractive atât pentru profesori, cât și pentru elevi. Se ajunge la o aglomerarea a acestora – clase de peste 40 de elevi, ceea ce va duce inevitabil fie la scăderea nivelului clasei în ciuda profesorilor buni – nu se poate lucra concomitent cu 40 de elevi, fie la apariția unei falii între elevii excelenți asupra cărora se îndreaptă atenția profesorilor și ceilalți. Școlile slab finanțate vor pierde elevi – care se îndreaptă spre școlile ”bune”, ceea ce înseamnă o nouă diminuare a finanțării. Din punct de vedere economic închiderea acestor școli devine logică, educațional însă acest lucru este o catastrofă pentru că îngreunează accesul elevilor din preajma acestor școli la educație.

Despre ”societatea cunoașterii” și ”învățarea pe tot parcursul vieții” într-o postare ulterioară.