Obligația de a fi fericit

Am în lista de ”prieteni” de pe fb o doamnă cu care m-am intersectat episodic și superficial cu ocazia unui serviciu oarecare. Colaborarea noastră s-a terminat de mult, cu doamna în cauza nu mai am nici un fel de relații, dar până și eu – o persoană rămasă în evul mediu tehnologic – mi-am dat seama că ar fi totuși o impolitețe să mă dez-împrietenesc de ea (știu, verbul e barbar și nici nu sunt singură că prepoziția corectă este ”de” sau ”cu”).

Vreau, nu vreau, doamna noastră face acum parte din insignifiantul meu univers social. Lucrurile nu mi-ar fi atras atenția dacă în viața doamnei nu ar fi intervenit o dramă: căsnicia i s-a destrămat dintr-un motiv vechi de când lumea: cealaltă. Privită din exterior chestiunea e banală, statistic suntem undeva pe la 30% rată a divorțurilor. Pentru mine însă chestiunea nu este ”exterioară” și nici un număr dintr-o statistică. Pe ecranul telefonului sunt martorul indiscret al unui ”reality show”, fără ca un regizor cu experiență să intervină acolo unde publicul începe să caște de plictiseală.

Ce a făcut doamna mea? Singurul lucru pe care putea să-l facă: și-a impus să fie fericită. Dacă înainte de despărțire postările doamnei erau rare și aveau în majoritatea cazurilor legătură cu serviciile pe care le oferă, după despărțire ele s-au înmulțit și și-au schimbat ”profilul”. Vacanțe, ”răsfățuri” în saloane de ”înfrumusețare”, zâmbete șugubețe, peisaje superbe, toate însoțite (cum altfel?) de aforisme, citate, înțelepciuni și sfaturi de viață, dar mai ales de comentariile și aprecierile grafice ale „prietenelor” de la care, de altfel, am și aflat dedesubturile afacerii.

Nu-ți trebuie studii de psihologie sau o empatie ieșită din comun ca să înțelegi că în ciuda fotografiilor, a filtrelor de prelucrare a imaginilor, a vacanțelor scumpe, doamna noastră nu este și nici nu are cum să fie fericită. Și atunci de ce? Când și prin ce mecanism psihologic am început să considerăm ”fericirea” o îndatorire? Cine și când a impus ecuațiile simpliste fericit egal bun și nefericit egal rău? În fond, a pretinde că ești în extaz atunci când îți vine să arunci cu ceva în capul primului venit e o formă de înstrăinare de sine. Știu, e o platitudine, și totuși nimeni nu-i rezistă. Iată, trăim în epoca simulacrului. În lumea extazului generalizat printre depresivi, a războiului garant al păcii, a tratamentelor medicale care îmbolnăvesc, a educației care sălbăticește și a virtuților care împătimesc.

Ne prefacem că suntem fericiți, competenți, harnici, liberi. Tehnologia simulează inteligență, limbajul sens, civilizația cultură.

Orice problemă ar putea să apară în noul nostru paradis terestru ea e rezolvată rapid prin simpla ei negare. Nu ți-ai găsit încă un partener de viață? Te înșeli! Partenerul tău ești tu! Firme specializate în organizarea de evenimente sunt la un click distanță să-ți planifice cea mai grozavă logodnă a ta cu tine însuți – invitați și cadouri inclusiv. Ești bărbat, dar suferi de disforie de gen? Te înșeli! Ești femeie în toată firea și firme specializate în chirurgie îți stau la dispoziție pentru mai mari sau mai mici ”corecturi”. Faci o muncă plictisitoare și repetitivă? Te înșeli! Trebuie doar să te dezvolți personal, iar pentru asta ai la dispoziție multe și variate reviste, cursuri, cărți. Industria autoconvingerii e abia la început. Avem crize financiare, politice, demografice, medicale? Dar avem și think tank-uri, planning familial, OMS-ul. Rolul lor nu este să rezolve ceva, ci să se asigură că tu crezi că ele rezolvă ceva.

În fond nu spun nimic nou. Ceea ce știa René Guenon de prin 1945, trăim noi astăzi: ”…în virtutea legilor analogiei, punctul cel mai de jos este ca o reflexie obscură sau o imagine inversată a punctului celui mai de sus, de unde rezultă această consecință, paradoxală numai în aparență, că absența desăvârșită a oricărui principiu implică un fel de ”contrafacere” a principiului însuși, ceea ce unii au exprimat, sub o formă ”teologică”, spunând că ”Satana este maimuța lui Dumnezeu”” (René Guenon, Domnia cantității și semnele vremurilor, Ed. Herald, pag. 19).

Singura formă de revoltă care ne-a mai rămas este să fim sinceri cu noi înșine: nu, nu suntem fericiți. Și nici virtuoși sau inteligenți. Nu suntem eroi și nici nu putem salva lumea. Oricum nu prea mai e mare lucru de salvat. Puținul adevăr care mai pâlpâie se va salva și fără noi. În rest, numai de bine și să fiți fericiți!