Lună: ianuarie 2020

Realitatea morții

Ana-MariaLasă un comentariu

A făcut din nou vâlvă în presă decizia cunoscutei prezentatoare de televiziune Cristina Țopescu de a fi incinerată după moarte, la fel cum vâlvă au făcut și deciziile similare ale lui Andrei Gheorghe sau Sergiu Nicolaescu. Este unul din momentele în care ne aducem aminte că nu suntem nemuritori.

Am o verișoară care locuia în copilărie la etajul 4 al unui bloc aflat chiar în calea spre cimitir. Din balconul acestei verișoare nu cred să fi ratat vreo înmormântare care trecea pe drum când mă aflam în vizită. Nu știu dacă ceea ce mă încerca în momentul când se dădea alarma că ”vine mortul” era un sentiment de încântare. Dar era cu siguranță o mare curiozitate. Prezența morții era vie printre noi, o vedeam în culorile ei vineții și știam că într-o zi dacă nu noi, copiii, măcar bunicii sau părinții noștri vor fi duși cu alai și fotografie ”pe ultimul drum”…

Eu nu sunt convinsă că fiica mea a văzut cum arată un om mort. Unul adevărat, nu din filme. Și cu atât mai puțin a participat la o înmormântare. Ca orice părinte grijuliu am avut grijă să se afle la o distanță suficient de mare de astfel de ceremonii. Pentru că acolo sunt oameni triști care plâng, uneori țipă sau leșină. Un spectacol foarte puțin potrivit pentru copii și, dacă este să fim sinceri, un spectacol pe care îl evităm deopotrivă și noi, adulții.

Mi-e teamă însă că ținându-i pe copii departe îi lipsim de un lucru esențial: realitatea morții și a necesității de a ne pregăti pentru ea. Poate de aceea mă impresionează de fiecare dată felul atât de natural în care copiii erau altădată integrați în comunitate cu bucuriile și tragediile ei…

Naivitate de Nichifor Crainic

 

Bunicuța lui Andrei

S-a culcat în ladă

Cu făclii în jurul ei.

Din oraș sosesc femei

Și bătrâni s-o vadă.

 

Păunaș o vede-n flori

Și-n lumină multă.

El e numai ochișori

Curios întrebători

Și urechi ce-ascultă.

 

Iar Andrei e fericit

Și e mândru foarte

Că la el s-a nimerit

Lucru mare și cernit

Cu găteli de moarte.

 

Și-apoi poartă cu drapel

Și cu doliu mare

Cum se vede azi la el,

Uită-te și tu! La fel

Nimeni nu mai are.

 

Cei de față cruci își fac,

Spun o vorbă-n șoaptă,

Lăcrimează-ncet și tac.

-Ca să-i facă ei pe plac,

Altfel se deșteaptă!

-Și de ce, Andrei, și-a pus

Hainele ei bune?

-Păi merge la cel de sus

Să primească ce i-a spus

Seara-n rugăciune.

 

-Cel de sus șade-n oraș?

Nici Andrei nu știe,

Dar nu tace păgubaș:

-D-apoi unde, Păunaș?

La Mitropolie!

 

-Și mai vine ea-napoi?

Păunaș întreabă.

-Suntem casă cu nevoi,

Nu ne lasă ea pe noi,

Vine c-are treabă.

 

Păunaș e grijuliu.

Curtea lui la stradă

Stă ca un maidan pustiu.

La Andrei e totul viu,

E ca la paradă.

 

Și crezând că Dumnezeu

Grija lui n-o poartă,

Păunaș suspină greu:

-Ce păcat că n-am și eu

O bunică moartă!

 

Din volumul Șoim peste prăpastie de Nichifor Crainic, Editura Roza Vânturilor, București 1990

Asediați copiii, nu le lăsați nici o posibilitate de scăpare!

Ana-MariaLasă un comentariu

”Dacă ar fi să ne luăm după experții în marketing, starea ideală, pe care trebuie să și-o însușescă copiii în ziua de azi, nu mai este curiozitate sau entuziasm, ci coolness. Iar a fi cool însemnă: să te simți deasupra celorlalți pentru că deții lucruri pe care alții nu le au, să te comporți peste vârsta pe care o ai, să urăști adulții, să fii rebel, să dărâmi tabuuri, mai ales în zona bunului simț. Industria jucăriilor se plânge de faptul că astăzi clintela lor atinge cel mult 10 ani, după care sunt interesați doar de jocuri electronice. Dar aproape toți ceilalți, care vor să vândă copiilor, îi învață pe aceștia să se comporte cât mai repede cât mai necopilăros.

Nebunia este: creatorii de cultură pentru copii predică empowerment, dar practică în realitate dispreț. Ce model poate găsi un copil într-un monstru de desene animate care râgâie sau se scobește în nas, într-o vedetă de serial care nu se vede decât pe sine, în produsele alimentare pentru copii pe care nu trebuie să le mesteci sau cu care trebuie să te joci? Nu este modelul unui copil sociabil, harnic, interesat, un potențial adult rezonabil, ci modelul unui copil infantil, care nu poate să piardă nimic, vrea să aibă totul imediat, care nu a învățat să ia seama la ceilalți și se aruncă pe jos în fața casei de marcat pentru că nu a primit un ou cu surprize. Nu e imaginea unui copil drăguț, nu e o imagine plină de respect pentru această vârstă, îi flatează pe copii doar la suprafață în măsura în care prezumă că aceștia au capacitatea de a înțelege noile  tehnologii și că sunt bineînțeles cool, în realitate nu li se acordă încrederea că vor să se maturizeze. Ei trebuie să cumpere, să consume ca adulții, dar cu impulsivitatea și lipsa de discernământ a copilăriei. Este de neînțeles, cât de prostă e calitatea majorității revistelor pentru copii, ar trebui să vă luați timp să răsfoiți o revistă Pokemon sau Polly Pocket. Este de necrezut cu câte greșeli gramaticale, cât de neoriginal, plictisitor și stereotip este scrisă majoritatea cărților pentru copii. În magazinele de jucării stau unele peste altele lucuri, lucruri scumpe, a căror singură atractivitate e despachetatul. Jocuri electronice comandă copiilor noștri într-un mod în care noi, părinți moderni n-am îndrăzni niciodată să ne adresăm lor. Serialele de televiziune împart poveștile slabe pe care le au de prezentat, în mini-bucățele care ucid atenția copiilor. Jucării, reviste, jocuri electronice, cornflakes, colecții de figuri și seriale au încheiat un pact diabolic, al cărui scop este: asediați copiii, nu le lăsați nici o posibilitate de scăpare!  

Iar dacă părinții se plâng de această stare, de nemulțumirea care apare în familie în urma terorii consumeriste, atunci ni se răspunde nonșalant (iar argumentul acesta îl au pregătit toți responsabilii din marketing): păi sigur că părinții trebuie să poată spune și „nu“, la urma urmei sunt doar responsabili de educația copiilor lor, nu-i așa? […]

Formal este adevărat. Doar că nu e atât de simplu. În capitalismul de consum – astăzi fără alternativă politică sau economică – s-a impus opinia că diversitatea de produse este un drept fundamental, chiar și al copiilor. Mulți părinți au sentimentul că încalcă un drept al copilului atunci când îi îngrădesc libertatea de alegere – și fiecare mesaj publicitar susține acestă idee. (În plus, mulți adulți cu o viață profesională frustrantă, plină de constrângeri și lipsă de libertate traiesc shoppingul ca pe unul din puținele experiențe în care se simt cu adevărat suverani). „Părinții nu pierd controlul, renunță la el de bună voie“, a afirmat odată managerul concernului de jucării Brio: „Dacă copilul dumneavostră insistă și cere să se joace în mijlocul autostrăzii, cedați? Da, e foarte posibil să fiți întrebați de 72 de ori pe zi: pot să am asta? Dar dacă răspunsul dumneavoastră este timp de  patru săptămâni la rând de 72 de ori pe zi „nu“, atunci copiii vor înceta să mai întrebe.“

Dr. Susan Linn remarcă sec că a spune de 2160 de ori „nu“ unui copil pe care îl iubești nu este o situație acceptabilă pentru părinți – a spune de atâtea ori „nu“  este suficient încât să-l îmbolnăvească de nervi pe oricare dintre părinți.  

Firmele aduc conflictul „pot să am asta?“ în mijlocul familiei, dar neagă răspunderea pe care ar trebui să o poarte, aceasta în timp ce subminează autoritatea părinților. Pe câte fronturi trebuie să lupte mamele și tații? Lupta împotriva jocurilor și a filmelor violente? Lupta împotriva indecențelor și a derapajelor verbale în serialele de desene animate? Lupta împotriva dulciurilor, a hainelor de firmă, a orelor petrecute în fața televizorului înainte de culcare? Lupta împotriva numeroaselor activități desfășurate simultan? Nu este vorba de un singur conflict, este vorba de un stil de viață consumist. Povara de a renunța la un asemenea stil de viață este pusă în spatele consumatorului, iar aceasta transformă orice discuție contradictorie într-un conflict între David și Goliat. Și poate mai trebuie adăugat faptul că marea majoritate a consumatorilor nici nu vrea să renunțe cu totul la stilul modern de viață. Ea vrea doar să nu-i fie colonizați copiii.”

Susanne Gaschke, Die verkaufte Kindheit: Wie Kinderwünsche vermarktet werden und was Eltern dagegen tun können, Pantheon Verlag 2011

Cheia de intrare în lumea basmelor

Ana-MariaLasă un comentariu

Există trei subiecte pe care un om educat ar trebui să le evite într-o conversație civilizată: banii, bolile și politica. Cu voia dumneavoastră voi adăuga și o a patra temă care distruge orice formă de dialog cât de cât interesant: întâmplările cu și despre copii, mai ales dacă e vorba de propriile odrasle.

E bine de știut că prelegerile despre naștere – obligatoriu cu detalii despre complicații și probleme cu alăptatul, despre școală – unde e vorba mai întotdeauna de un profesor ”tâmpit”, sau întâmplările amuzante care demonstrează fără echivoc spontaneitatea, inteligența și mai ales precocitatea celui mic, nu constituie subiect de interes decât în cercul foarte, foarte restrâns al familiei.

Cu toate acestea sau poate tocmai în ciuda lor nu mă pot abține să nu relatez o mică istorioară din experiența mea de tânără mămică. Nu, nu e vorba propriu-zis de fiica mea, deși ochii ei luminoși, păpușa-prințesă și cărțile cu povești nu lipsesc. A. avea în jur de patru ani când am hotărât că e timpul să luăm amândouă ceva mai în serios studiul basmelor, al fabulelor și în general a ceea ce constituie experiența literară a copiilor de grădiniță. Citeam pe atunci ”Importanța basmelor pentru copii” de Bruno Bettelheim, cumpărasem o mică ladă de lemn pentru rochiile de prințesă și costumele de carnaval – dacă îmi amintesc bine, un indian, un pinguin, șorțul și șosetele de culori diferite ale curajoasei Pippi Șosețica, în sfârșit, mă străduiam să fac totul ”ca la carte”, să nu mă abat cu nimic de la indicațiile specialiștilor. Trebuie precizat aici că a lua copilul pe genunchi și cartea de basme în mână e pentru neștiutori. Basmele nu se citesc oricum și oriunde. E drept că aveam uneori îndoieli cu privire la regulile atât de detaliate și stricte despre locul, obiectele, lumina, culorile, vocea, ora citirii basmelor, dar cine eram eu să contrazic nume atât de sonore în educație și psihologie?! După cum spuneam, îndeplinisem toate condițiile unei lecturi ”totale”, mai puțin una: îmi lipsea cheia de intrare în lumea basmelor. Cum să duci un copil pe celălalt tărâm fără să descui ușa?! Fără cheie?! Aici vedeam până și eu că este imposibil…

Întâmplarea mi-a venit în ajutor. Hoinărind într-o sâmbătă dimineața printre tarabele încărcare și pestrițe ale unui bazar de cartier, ochii mi-au căzut pe o cheie uriașă din fier masiv, bine, poate nu chiar uriașă, dar oricum de dimensiuni respectabile, cu întortocheate spirale de metal, cu alte cuvinte, exact cheia de care aveam nevoie. Pe loc mi-au răsărit în minte ochii strălucitori ai fetiței mele, covorul colorat al lui Aladin pe care ne așezam ghemuite amândouă, cartea mare, frumos colorată, pernele, șalurile, păpușa-prințesă și peste toate, ca un talisman fermecat, cheia, comoara nesperată de pe tarabă. Am întrebat prețul, fără să pot înțelege cu adevărat cât ar fi trebuit să plătesc, continuând să visez. Mă plimbam la braț cu A. și fata moșului, scărpinam bărbia măgarului din ”Cântăreții din Bremen”, râdeam de prostia babei din povestea celor trei dorințe …

Interpretând lipsa mea de reacție drept ezitare, vânzătorul, un vlăjgan cu o vârstă cam incertă, încercă să-și apere marfa: ”Chiar nu e mult pentru o cheie din fier, uitați-vă cât e de grea. A, și încă nu v-am arătat ce era mai important: are și tirbușon!” Și în timp ce vorbea, deșurubă cu dexteritate partea superioară ca să scoată la iveală din trunchiul cheii cel mai banal tirbușon cu putință. Covorul, șalurile, baba, fata, măgarul au dispărut pe loc ca să facă loc în capul meu unei mese în jurul căreia trei bețivi, dintre care unul cu un nas uriaș desfăceau cu un tirbușon o sticlă de vin roșu… Hotărât lucru scriitorul acela german, al cărui nume s-a ascuns de mult printr-un cotlon de memorie avea dreptate: frumosului nu i se opune urâtul, oribilul, hâdul cum tentați am fi să credem, frumosului îi este dușman de moarte utilul…

Epilog: Am cumpărat cu câțiva bănuți cheia de pe tarabă și primul lucru pe care l-am făcut, a fost să lipesc cu Pattex cele două bucăți. Tirbușonul nu va mai ieși niciodată din burta cheii și asta e una din faptele cu adevărat bune pe care le-am făcut în viață.