Ca să scriu un text șchiop mie îmi ia, cu tot cu revizuiri, o zi întreagă. Scriu, șterg, mai scriu o dată, mă feresc să recitesc pentru că voi șterge din nou, mai scriu o bucată, îmi vine altă idee, și uite-așa trece ziua. La final nu sunt mulțumită, abandonez și asta e. Mi s-a întâmplat de puține ori să nu abandonez și să slobozesc în lume vreo comicărie.
Tot chinul ăsta, ChatGPT ți-l poate lua în câteva secunde: ”scrie un text despre inutilitatea textelor generate de tine. Argumentează că un text pe care însuși autorul nu are răbdare să-l scrie și probabil să-l citească nu poate prezenta interes. Scrie la persoana întâi, tonul să fie autoironic și ușor melancolic. Amintește de good old times când oamenii aveau disciplina scrisului. Întreabă-te retoric care ar fi valoarea romanului ”Zauberberg” dacă în loc să fie scris de Thomas Mann ar fi fost generat de tine.” Cam așa sau cam pe-acolo.
Evident, nu am curajul să pun AI-ul la treabă, rezultatul ar fi impecabil și… absolut inutil. Nu ar fi deloc clar cine și ce anume regretă. Iar să pretind că textul mi-ar aparține m-ar face să mă simt ca un impostor – ceea ce la drept vorbind chiar aș fi.
Dar problema e alta. Orice scriitură are un duh, există în spatele ei o intenție, o voință față de care, ca cititor, nu ești neutru: autorul poate să fie un geniu sau dimpotrivă, un tăntălău, acolo are dreptare și dincolo nu, aici e stângaci ori ilogic, iar expresia asta e comică, acolo l-a imitat nefericit pe cutare și aici e original, în fine, fără curiozitate, încruntare, indignare, bucurie, invidie, regret, melancolie, nedumerire, nu te poți numi cu adevărat cititor. Care e sufletul unui text generat de AI? Cu cine discuți de fapt? S-ar putea argumenta că acolo ar fi laolaltă toți scriitorii, tehnicienii, lingviștii care au contribuit la antrenarea modelului de AI, dar mi-e teamă că acest Frankenstein imaterial nu e nici pe departe atât de atrăgător ca un roman de Thomas Mann…
Să recunoaștem: suntem cuprinși de entuziasm. Jurnaliștii își scriu articolele cu ChatGPT, elevii temele așijderea, pe capul copywriter-ilor s-a vărsat din plin binecuvântarea textelor generate automat, specialiști în prompt-uri te învață cum să scrii o carte într-o oră, pe scurt, am devenit cu toții scriitori. Nedumerirea mea este: cine citește? E minunat că am devenit atât de productivi și eficienți, dar care e piața căreia ne adresăm? Cine cumpără? O regulă economică elementară spune că oferta se adaptează cererii, de unde vin, deci, legiunile de cititori care vor devora precum termitele toată producția ChatGPT? Dar să nu ne pierdem cu firea: sunt convinsă că, prin birourile vreunei companii gigant, ori poate mai modest, într-un garaj, există deja în teste un agent de inteligență artificială care citește, cu maximum de interes și spre propria cultivare, toată cărțile generate automat într-o oră.
Iar noi, după ce am pus la treaba mașinile-scriitori și mașinile-cititor, ne putem întoarce la textele noastre imperfecte care ne stârnesc valuri de încântare, depresie, exuberanță, tristețe, după caz…