Modernismul nu a reușit să-și păstreze poziția programatică a raționalizării totale și a transformării după model științific a întregii culturi și societăți. Acest lucru a dus în a doua jumătate a secolului 20 la accelerarea unui alt proces – acela al fragmentării culturale, exprimate prin validarea pluralității normelor și valorilor. Această fragmentare, dezintegrare a modernismului, a fost numită postmodernism. Cu toate acestea postmodernismul este o ideologie destructivă, nu numai prin metoda, ci și prin efectele pe care le are asupra societății. Apariția noilor soluții în domeniul comunicațiilor electronice ar fi trebuit să mărească proporțional capacitatea oamenilor de a comunica între ei și prin aceasta să întărească relațiile interumane în societate. Atitudinea socioculturală a postmodernismului a devalorizat aceste realizări, ceea ce a dus la un efect advers. Rezultatul dezvoltării mijloacelor de comunicare, a mijloacelor media și a tehnologiei informațiilor a fost impunerea solipsismului colectiv în societatea modernă. Este vorba despre o stare a înstrăinării reciproce a viziunilor despre lume – atât a indivizilor, cât și a grupurilor sociale mai mari – subculturi care există concomitent într-un singur spațiu informațional; este o stare a izolării omului față de sine, față de sentimentele, preferințele sale, o stare care se intensifică odată cu dezvoltarea comunicațiilor electronice. Există și alte efecte negative ale postmodernismului cum ar fi intensificarea duplicității și a speculației în cultură. Acest lucru nu a dus numai la pluralismul normelor și valorilor, ci și la impunerea relativismului în relație cu orice fel de cunoaștere, la eliminarea oricăror criterii obiective. Postmodernismul este anti-ierarhic. Ca urmare, toate valorile care nu depind de criteriul prețului pieței vor fi considerate ”totalitare„ și ”arhaice”. Cultura postmoderna împiedică astfel construirea unei societăți drepte și morale.
Dezintegrarea spațiului sociocultural comun se desăvârșește în diverse direcții și este însoțită de o serie de procese importante. În sfera religioasă a lumii vestice religia tradițională este marginalizată în mod artificial, iar aceasta e însoțită de o creștere a animozității față de creștini. Religia tradițională însă, nu e înlocuită de dogme laice și pozitiviste ci de alte forme de religiozitate – învățături religioase și cvasi-religioase. După desacralizarea culturii urmează de-raționalizarea ei. Această situație a dus la intensificarea tendințelor neopăgâne și neognostice.
2. Din punct de vedere psihosocial transhumanismul reprezintă relativizarea identității și a autodeterminării omului – disoluția omului într-un număr de identități separate. Elementele identitare sunt înstrăinate, ele nu mai corespund normelor și valorilor culturale. În acest fel, individul devine liber să combine elemente ale identității sale, ceea ce îl transformă într-un spațiu al experimentării. Această libertate a autodeterminării pe care transhumanismul o promite este totuși iluzorie: în primul rând elementele identitare sunt modelate de mediul sociocultural și puse la dispoziția individului într-o formă prefabricată; în al doilea rând procesul formării și combinării acestor elemente este cumva controlat de subiecții puterii. În viitor transhumanismul va duce la comercializarea proceselor de autodeterminare, la impunerea controlului asupra caracteristicilor personale fundamentale, a atitudinilor, intențiilor (cum ar fi sexul, rudenia, dezvoltarea culturală) prin structuri care definesc procese de piață.
Din punct de vedere istoric și cultural transhumanismul nu oferă doar o imagine diferită despre om în comparație cu umanismul, ci presupune și o transformare a acesteia. Toate elementele constitutive ale individualității sunt în interiorul transhumanismului opționale. O definiție generală, universală a omului care poate fi dată de răspunsul la întrebarea ”Ce este omul?”, presupune că omul universal ar trebui să aibă o anumită serie de caracteristici fundamentale, ceea ce însă contrazice conceptul transhumanist. Astfel, atribute ”universale” de tipul drepturilor, libertăților sau a posibilității de alegere își vor pierde mai târziu valabilitatea. Transhumanismul respingerea ideea fundamentală de personalitate indivizibilă cu drepturi ”naturale” înnăscute și cu posibilitatea de a face alegeri în plan social.
3. Transhumanismul este rezultatul natural al dezvoltării imanentismului și a acțiunii acestuia de deconstrucție a imaginii tradiționale despre lume. Sistemul științific dominant în cultura modernă se bazează pe principiul secularismului. Acest tip de cunoștințe poate fi denumit ca fiind imanentist.
El se bazează pe împărțirea forțată a lumii într-o parte imanentă (seculară) și una transcendentală (religioasă). În același timp cultura imanentă (liberal-umanistă) încearcă să marginalizeze toate elementele transcendentale din domeniul cultural.
O serie de cercetători contemporani și critici ai liberalismului consideră că rădăcinile imanentismului se regăsesc în nominalismul medieval. Ei sunt de părere că filozofia vestică, sub influența nominalismului a denaturat noțiunea de ”Dumnezeiesc”. Universalitățile (noțiuni generale, idei) au fost echivalate de către nominaliști cu generalizările formale, ceea ce făcut ca domeniul transcendenței, care îmbracă lumea cu integritate și sens, să fie rupt în mod artificial de lumea obiectelor și a fenomenelor. Epocile ulterioare au cultivat imaginea unei lumi izolate, închise în sine. Transcendentalul, ”Dumnezeiescul” s-a dovedit a fi ”indiferent” față de imanență, lumesc. De aici filozofia europeană a concluzionat existența și dezvoltarea obiectelor și fenomenelor din sine însele. Consecința a fost perceperea rațiunii ca rezultat al evoluției materiei moarte și a omului ca urmaș al animalelor.
Nominalismul a distrus viziunea holistică asupra lumii care era caracteristică conștiinței pre-seculare și a direcționat-o spre un mod de gândire dihotomic și antinomic. A apărut o fragmentare a științei, în mod special împărțirea în laic și religios. În domeniul epistemologic acesta a dus mai întâi la o izolare și ulterior la o sacralizare a raționalității. Iar în domeniul antropologiei – mai întâi la emanciparea ”personalității libere” de Dumnezeu și legile morale și mai târziu la fragmentarea și dezintegrarea omului (transhumanism).
4. O ilustrarea a originilor imanentiste ale transhumanismului o reprezintă literatura new age. Un exemplu în acest sens este legenda doctorului Faust. Potențialul metaforic al motivului literar al legendei lui Faust este atât de mare, încât a impus în lexiconul gânditorilor de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20 termeni ca ”tip de cultură faustiană” sau ”civilizație faustiană”. Aceste noțiuni reflectă pasiunea pentru știință de dragul științei și stăpânirea posibilităților fără scopuri mai înalte. În faustianism este vorba despre cunoașterea și stăpânirea lumii la care omul trebuie să ajungă cu orice preț. Noțiunea de faustianism a fost folosită pentru acest mod de a privi lumea, pentru că Faust încheie un pact cu Mefistofel de dragul acestei cunoașterii și a acestei puteri.
Pe un nivel mai adânc al percepției faustiene, în spatele cadrului tehnocratic, se află concepții gnostice: tabuizarea adevărului, cunoașterea ascunsă, adevărul ca soartă a ”celor aleși”, corelația directă dintre numele și proprietăților lucrurilor și natura lor ascunsă, conceptul de ”limită” – a liniei nevăzute, a cărei depășire se presupune că ar duce direct la adevăr (peste această linie adevărul este revelat), mitul încălcării ”interdicției„. ”Limita” este ceea ce tăinuiește, ceea ce desparte ce poate fi știut de ceea ce nu poate fi știut, ceea ce este comun de supranatural. A privi cunoașterea ca fiind ceva în afara acestei lumi, ceva supranatural demonstrează asemănarea dintre gândirea gnostică și nominalismul medieval care a despărțit pe Creator de creație.
Legenda lui Faust a fost găsită inițial într-o carte populară din secolul al 16-lea. Acolo se povestește despre doctorul Faust, un vrăjitor și vraci care uluia oamenii, prin cunoștințele sale profunde și arta magiei. Într-o prelucrare ulterioară Faust a devenit personificarea omului de tip new age care vrea să cerceteze secretele acestei lumi cu orice preț. Mefistofel (dracul) a devenit o metaforă pentru puterile supranaturale, pentru cunoștințele și destinele superioare care încercă să subjuge sufletul omenesc. Ideea de știință interzisă este strâns legată de motivul atât de iubit de reprezentanții romantismului german în modernitate, motivul pactului cu diavolul.
Analogii mai vechi cu legenda lui Faust sunt povestirile populare și literare despre golem și alți monștri asemănători omului, pe care omul i-a creat cu ajutorul cunoștințelor interzise din materia neînsuflețită dar care, prin aceasta, au adus totodată răul în lume. Acești monștri lasă impresia unor oameni artificiali, manipulabili care au fost aduși la viață de cunoștințele iresponsabile ale creatorilor lor.
Abordarea transhumanistă a identității umane se bazează pe ideea construcției artificiale și arbitrare a persoanei umane și este o versiune modernă a creației artificiale a vieții – analog creației golemului. Conform ideologiei transhumaniste, ”noul golem” nu este creat din lut, ci chiar dintr-un om. Transhumanismul adoptă atitudinea faustiană față de știință (biotehnologie), care pretinde de la om să acționeze împotriva propriei lui morale și conștiințe.
5. Transhumanismul este rezultatul fragmentării cunoașterii, deviația ideologică care rezultă din despărțirea artificială a domeniilor imanent și transcendent. Falsitatea acestei împărțiri poate fi înțeleasă atât la nivel social-umanitar cât și la nivelul științelor naturii. Umanismul secular s-a străduit să creeze omul absolut imanent și materialist și să elimine orice aspect spiritual al existenței sale.
În felul acesta umanismul a privat omul de orice simț pentru sfințenie și de speranța nemuririi într-o altă lume (transcendentă). Apoi umanismul însuși s-a transformat într-o religie și a ”îndumnezeit” omul materialist și lumea lui înconjurătoare imanentă prin ideea de ”supra-om” și a ideii de nemurire artificială. Pretenția este că sensul vieții omului ar putea fi acela că viața nu are sens. Însă elementul de construcție al sistemului se află întotdeauna în afara și nu în interiorul lui. Cu toate acestea cultura umanistă a făcut tot posibilul să ignore acest fapt. Interpretarea umanistă a persoanei ca fiind autonomă (adică imanentă) s-a făcut concomitent cu distrugerea viziunii tradiționale despre lume și a valorilor morale tradiționale (creștine). Acest proces a dus la o acumulare de contradicții și la o criză culturală acută: cultura seculară a realizat că omul a rămas o ființă religioasă și nu se încadrează în limitele ei. Transhumanismul a găsit soluția acestei contradicții în deconstrucția antropologiei ca domeniu al științei, care este necesară pentru crearea unei ființe în mod fundamental nouă – ”o ființă transhumană” care să se potrivească imaginii imanentiste despre lume.
O serie de cercetători care se ocupă cu studiul discursului imanentist, caracterizează creștinismul tradițional ca ”discurs magistral” sau ”discurs primordial”. În interpretarea lor discursul imanentist, altfel spus, discursul modern și postmodern nu este opusul, ci o versiune distorsionată (”eretică„) a discursului originar creștin. Din această perspectivă viziunea liberal-umanistă asupra lumii este doar o ”lectură incompletă” sau o ”construcție neterminată” a scrierii și tradiției. Interpretarea și lectura incompletă duc mai întâi la o ruptură cu creștinismul și, ulterior la creștinofobie. Educația pozitivistă a înlăturat o mare parte din viziunea tradițională, dar nu a fost în stare să înlăture complet nevoile religioase ale persoanei. Prin aceasta viziunea imanentistă a căpătat trăsături cvasi-religioase în modernitate, în timp ce declinul și auto-deconstrucția ei pot fi percepute foarte clar. Gândirea modernă nu a reușit eradicarea mitului: un mit nu poate fi distrus, dar poate fi înlocuit de altul. În cultura modernă se constată că mitologia pozitivismului e pe cale să fie dizolvată.
6. Dacă omul este imanent, ”emancipat”, despărțit de Dumnezeu și încetează să se mai considere chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci începe dezintegrarea sa graduală. Ideologii iluminismului au ales din ceea ce constituia imaginea completă a omului un singur aspect – rațiunea – pe care l-au absolutizat ca fiind fundamentul primar al personalității. Pozitiviștii au redus rațiunea exclusiv la rezultatele științifice. Iar în a doua jumătate a secolului 20 (în cultura postmodernă) s-a trecut la interpretarea rezultatelor științifice ca fiind ”încărcate ideologic” și ”totalitare”. Ideea existenței a trei metode de cunoaștere egale – științifice, estetice și religioase s-a impus. Cu toate acestea metoda științifică ocupă un loc special între ele, întrucât ea este sursa principală a adevărului și normativității în societatea secularizată. Totuși procesul de fragmentare a continuat până în sfera auto-definirii, a procesului de autoidentificare, de autodeterminare a personalității. În felul acesta a fost creată baza pentru nașterea ideologiei transhumanismului.
Astăzi discursul imanentist împreună cu secularismul, umanismul și raționalismul se mișcă la nivelul auto-deconstrucției și a negării de sine. Din momentul în care imanentismul a început să piardă raționalismul ca trăsătură fundamentală s-a trecut în paradigmă postmodernistă, eclectică, cu ruperea oricăror legături intra-sistemice. Post-secularismul înlocuiește secularismul, și transhumanismul înlocuiește umanismul.
Transhumanismul dizolvă individul în combinații arbitrare de ”elemente identitare” (de exemplu genul), astfel el pierde substanță și devine un construct. Prin aceasta noțiunea de identitate pierde din ce în ce mai mult rudenia semantică cu noțiunile de ”față” și ”personalitate” și se apropie din ce în mai mult de cuvântul ”rol”. Individul hibrid construit, ”post-individul” se dovedește a fi un set de astfel de ”roluri” din care se construiește o identitate de tip puzzle. Etimologia latină a noțiunii de ”individ” (lat. individuum = indivizibil) ne permite să definim post-individul ca fiind ”post-indivizibil”, adică ”divizibil”.
Decăderea și degradarea individului este urmarea logică a impunerii și ulterior a auto-deprecierii viziunii secular-umaniste asupra lumii, întrucât aceasta a avut de la bun început un potențial nihilist, auto-destructiv și prin negarea tradiției și a ”centrului” transcendental.
În ideologia transhumanistă nu există trăsături durabile și stabile ale ”omului în general”. Atributele care au fost admirate ca părți integrale ale personalității autonome: libertatea, drepturile, colectivitatea biologică, atributele socioculturale sunt puse sub semnul întrebării. Motivul pentru care acest lucru se întâmplă este că odată cu dezintegrarea personalității devine neclar cui aparțin aceste atribute, cine se auto-definește și se construiește. Omul ca întreg se pierde, rămâne doar unitatea de imprevizibilitate. Imprecizia ființei umane în transhumanism duce la dezumanizare și la sfârșitul antropologiei
