A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”
Capitolul 1. Umanism și transhumanism. Origine
1. În viziune umanistă omul este sursa moralei și a perfecțiunii de toate tipurile. Orice auto-perfecționare a persoanei își are originea și scopul în persoana însăși și este străină de o morală abstractă. Scopul vieții omului și a istoriei lui în viziune umanistă este asimilarea zeului antic de către om cu mijloace raționale. Conceptul de ”supraom”, formulat la câteva secole după nașterea umanismului, se bazează pe aceeași idee despre om ca materializare a unei vechi zeități.
Umaniștii Renașterii au produs după filozofie o ideologie. Umaniștii Renașterii nu au inventat doar conceptul abstract de umanism, ci au încercat să scrie și un program de punerea a lui în practică, altfel spus, urmând filozofia au creat din aceasta o ideologie. Imaginea despre lume a primilor ideologi umaniști era deja în cel mai înalt grad elitară – se priveau pe sine ca o nouă putere istorică privilegiată, o aristocrație a talentului și intelectului care se opunea tradiției. Ei nu credeau doar că omul este măsura tuturor lucrurilor, ci și că fiecare om își este lui însuși măsură. Credeau în forțele lor creative și în cea mai înaltă chemare. Această credință a stat la baza ideii despre propria exclusivitate. Ea i-a condus pe umaniști și pe pedagogi la convingerea, că ei înșiși, dar și toți ceilalți oameni trebuie să devină ”maturi”. Asta înseamnă că ei înșiși puteau decide ce poate fi considerat adevăr. ”Definiți normele pentru frumusețe și morală, transformați lumea după propriile dumneavoastră idei și inventați liber propria religie.”
2. Umanismul este o ideologie în mod ontologic ostilă tradiției. Umanismul a respins ideea creștină de imperfecțiune morală a omului. Umaniștii au afirmat că fiecare om este prin natura sa întotdeauna frumos, bun și talentat, și doar neștiința și condițiile sociale nefavorabile îl împiedică să dea tot ceea este mai bun în el. Tot ei au absolutizat raționalitatea umană și libertatea de alegere. Au ridicat rațiunea deasupra moralei. Cu aceasta a început o reevaluare a eticii tradiționale, care s-a transformat rapid într-o justificare a deciziei libere a omului de a alege răul. Ca o consecință, alegerea conștientă a răului a fost mai valorizată cultural decât alegerea inconștientă a binelui.
Umanismul a reprezentat concepția despre lume a elitelor, a ”clasei iluminate” care s-a transformat cu rapiditate într-o ideologie universală și a înlocuit treptat valorile și principiile creștine în civilizația vestică. În secolele 19 și 20 umanismul și-a extins influența în toată lumea și a devenit un model important al globalismului. El și-a creat propriile norme și a înlocuit etica tradițională a religiei în toate domeniile. În cultura creștină noțiunile de ”act creștin” și ”act moral” erau sinonime. Concomitent cu începuturile iluminismul actele morale au fost redenumite drept ”umane” sau ”umaniste”, ceea ce demonstrează transformarea definitivă a concepției despre lume.
Excluderea eticii tradiționale din spațiul public nu a rămas fără urmări. Primul război mondial a devenit expresia stadiului acut de criza a umanismului. Masacrarea a milioane de oameni a pus sub semnul întrebării afirmația optimistă că omul este bun prin natura sa, iar distrugerea enormă pe care războiul a cauzat-o a contrazis mitul raționalității umane. Cu toate acestea până și cei mai inteligenți erau convinși că fuseseră martorii unei crize a umanității, și nu a umanismului. Nu puteau accepta ideea că motivele crizei se găseau în inadecvarea valorilor umaniste însăși. Erau convinși că izbucnirea crizei se datorează faptului că valorile umaniste nu fuseseră acceptate de întreaga societate. Prețul pentru această concluzie greșită a fost un alt război mondial. Național-socialismul german a fost o încercare disperată de a resuscita umanismul în formele sale elitare inițiale. Umanismul, care se considera pe sine o întruchipare a virtuții, a combătut epoca medievală și societatea tradițională pe care le-a văzut drept întruchipare a viciului și înapoierii. El a încercat să distrugă tradiția pe care a considerat-o drept dușman al modernității și progresului. Urmând aceeași logică dihotomică, național-socialismul a opus națiunea germană celorlalte națiuni pe care le-a considerat ”înapoiate”, care ar fi trebuit să piardă în competiția cu națiunea germană și să fie distruse.
Înfrângerea național-socialismului a pus problema necesității reformulării ideilor de bază ale ideologiei umaniste cu scopul de a împiedica formarea ideii de umanism tolerant față de genocidul popoarelor. Odată cu adoptarea ”Declarației universale a drepturilor omului” în 1948 criza umanismului a fost pusă ”în așteptare” – acest moment a constituit punctul de plecare al unui nou consens umanist. Această declarație sublinia că omul, în exercitarea drepturilor și libertăților sale, poate fi supus unor restricții dacă satisfacerea ”cerințelor juste ale moralității” o impune. Sursa acestei moralități nu a fost totuși niciodată precizată. Susținătorii valorilor liberal-umaniste fie nu-și mai amintesc că morala trebuie să restricționeze în mod natural libertatea, fie confundă morala cu libertatea: ”ceea ce promovează libertatea este moral, ceea ce îngrădește libertatea este imoral”. Declarația din 1948 a livrat și prima formulare modernă a noțiunii de demnitate umană.
Conform acesteia demnitatea este ceva ce are fiecare om de la naștere și care nu poate fi pierdut, un fel de valoare universală a omului. În felul acesta demnitatea a devenit un înlocuitor secular pentru noțiunea creștină de imagine a lui Dumnezeu în om, care nu poate fi în desfigurată sau alienată.
3. Transhumanismul reprezintă încercarea umanismului de a ieși dintr-o criză prelungită. Ideologii transhumanismului au încercat să scoată umanismul din criză nu prin schimbarea bazei ideologice a învățăturii sale, ci prin modificarea viziunii despre natura umană însăși, prin crearea unei noi antropologii. Antropologia umanistă nu fost niciodată statică: astfel, antropologia iluministă diferă de cea renascentistă și de învățătura transhumanistă a secolelor 20 și 21. Cu toate acestea a avut întotdeauna o abordare neschimbată: toate formele de umanism definesc un anumit tip de ideal laic și o imagine despre om căreia toți trebuie să se supună.
Și transhumanismul a vrut să definească o nouă imagine despre natura umană, dar ea poate fi considerată umană doar ca origine. Tipologiile definite de ideologi transhumaniști individuali pot diferi între ele, dar ele se bazează pe același principiu. Tot la fel cum și reprezentările omului ideal imaginate de renascentiști sau iluminiști diferă între ele, dar au o bază comună.
Transhumanismul este parte a unui proiect umanist mai mare, care se poziționează antagonic față de tradiție, pentru că el preia principiul de bază al umanismului – antropocentrismul, și aplică metoda principală a acestuia – negarea tradiției.
4. Momentul inițial în care transhumanismului devine parte a vieții publice este postgenderismul, un concept ideologic care are drept scop ștergerea diferențelor dintre sexe. A început în anii 1960 sub forma luptei ”minorităților sexuale” pentru drepturile lor și concomitent cu izbucnirea protestelor antirasiste. Umanismul târziu, din care se trage transhumanismul, a interpretat învățătura despre drepturile omului și libertăți într-un mod propriu. În lumea modernă drepturile minorităților au devenit prioritare în fața drepturilor majorității. În deceniile de după 1960 minoritățile naționale, feministele și minoritățile sexuale se bucură de un tratament preferențial substanțial. Politica oficială de liniștire a minorităților, implementată în țările vestice, a fost denumită multiculturalism. Teoria multiculturalismului presupune garantarea unei serii de drepturi exclusive în funcție de apartenența la o anumită gruparea socioculturală – ”o minoritate”.
Nu orice grupare socioculturală poate dobândi statut de minoritate. Pentru a dobândi acest statut trebuie îndeplinite două condiții: a fi diferit și a fi persecutat (cândva, în trecut sau în prezent). A fi diferit este criteriul care desparte minoritatea de o majoritate, și este sursa mândriei care trebuie afirmată public spre confirmarea statutului deținătorului. În țările vestice apartenența unei persoane la gruparea LGBT reprezintă auto-confirmarea persoanei în calitatea ei de a fi diferită și îi permite acesteia să pretindă drepturi suplimentare față de exponentul majorității sociale. Persecutarea minorităților este un mecanism important pentru legitimarea privilegiilor. Obținerea de privilegii este văzută ca o compensare a faptului că într-o epocă istorică trecută aparținători ai minorităților au fost persecutați și discriminați din cauza diferențierii lor față de majoritate.
În politica reală actuală politica multiculturalismului împreună cu postgenderismul cu care se aliază constituie mecanismul de implementare practică a ideilor transhumaniste. Scopul acestui mecanism este libertatea de a-ți defini propria identitate, care aici este dusă la extrem, și care include dreptul de a-ți alege propriul sex, rasă, vârstă, cultură, principii morale și momentul morții.
Va urma.