Lecturi la vreme de pandemie

Nu, nu plec de la premisa că nu știți cu ce să vă umpleți timpul. Home Office, masa de prânz, cumpărături, plastilină pentru cel mic, teoreme la matematică și lecții de istorie pentru cei mari…

Și totuși… între îngrijorările legate de pandemie și dorința de a folosi eficient timpul pe care îl avem la dispoziție, se naște speranța că cei mici vor găsi timpul și dispoziția să pună mâna pe o carte.

Pentru părinții convinși că studiul istoriei nu e o îndeletnicire perimată și inutilă, am publicat pe Pagina copiilor câteva povestiri inspirate din istoria României. Personajele principale sunt doi verișori – Tic și Mădălina, care învață împreună despre trecutul nostru, jucându-se, construind cetăți din nisip sau dezlegând mistere mai mult sau mai puțin imaginare.

Povestirile pot fi parcurse în orice ordine. Vă doresc izolare și lectură plăcute!

Hristos a Înviat!

Sens

E primăvară și ne doare
E primăvară, dar e fără rost
În inimile noastre moare
Speranța, cel din urmă adăpost.

Ne apropiem de timpul de unde-am plecat
Cu fiecare clipă de murire.
E maratonul vieții fără start
În care tot mai mulți n-ajungem la sosire.

E drama celui ce se zbate să cunoască
Și nepăsarea celui ce n-a înțeles
Că trebuie să convertească
Tot ce în viață-i pare fără sens.

Și-acesta-i însuși sensul vieții!
Să punem vieții un nou start
Să convertim zădărnicia morții:
Iisus Hristos a Înviat!

Claudiu Eleescu, Paști, 1999

Realitatea morții

A făcut din nou vâlvă în presă decizia cunoscutei prezentatoare de televiziune Cristina Țopescu de a fi incinerată după moarte, la fel cum vâlvă au făcut și deciziile similare ale lui Andrei Gheorghe sau Sergiu Nicolaescu. Este unul din momentele în care ne aducem aminte că nu suntem nemuritori.

Am o verișoară care locuia în copilărie la etajul 4 al unui bloc aflat chiar în calea spre cimitir. Din balconul acestei verișoare nu cred să fi ratat vreo înmormântare care trecea pe drum când mă aflam în vizită. Nu știu dacă ceea ce mă încerca în momentul când se dădea alarma că ”vine mortul” era un sentiment de încântare. Dar era cu siguranță o mare curiozitate. Prezența morții era vie printre noi, o vedeam în culorile ei vineții și știam că într-o zi dacă nu noi, copiii, măcar bunicii sau părinții noștri vor fi duși cu alai și fotografie ”pe ultimul drum”…

Eu nu sunt convinsă că fiica mea a văzut cum arată un om mort. Unul adevărat, nu din filme. Și cu atât mai puțin a participat la o înmormântare. Ca orice părinte grijuliu am avut grijă să se afle la o distanță suficient de mare de astfel de ceremonii. Pentru că acolo sunt oameni triști care plâng, uneori țipă sau leșină. Un spectacol foarte puțin potrivit pentru copii și, dacă este să fim sinceri, un spectacol pe care îl evităm deopotrivă și noi, adulții.

Mi-e teamă însă că ținându-i pe copii departe îi lipsim de un lucru esențial: realitatea morții și a necesității de a ne pregăti pentru ea. Poate de aceea mă impresionează de fiecare dată felul atât de natural în care copiii erau altădată integrați în comunitate cu bucuriile și tragediile ei…

Naivitate de Nichifor Crainic

 

Bunicuța lui Andrei

S-a culcat în ladă

Cu făclii în jurul ei.

Din oraș sosesc femei

Și bătrâni s-o vadă.

 

Păunaș o vede-n flori

Și-n lumină multă.

El e numai ochișori

Curios întrebători

Și urechi ce-ascultă.

 

Iar Andrei e fericit

Și e mândru foarte

Că la el s-a nimerit

Lucru mare și cernit

Cu găteli de moarte.

 

Și-apoi poartă cu drapel

Și cu doliu mare

Cum se vede azi la el,

Uită-te și tu! La fel

Nimeni nu mai are.

 

Cei de față cruci își fac,

Spun o vorbă-n șoaptă,

Lăcrimează-ncet și tac.

-Ca să-i facă ei pe plac,

Altfel se deșteaptă!

-Și de ce, Andrei, și-a pus

Hainele ei bune?

-Păi merge la cel de sus

Să primească ce i-a spus

Seara-n rugăciune.

 

-Cel de sus șade-n oraș?

Nici Andrei nu știe,

Dar nu tace păgubaș:

-D-apoi unde, Păunaș?

La Mitropolie!

 

-Și mai vine ea-napoi?

Păunaș întreabă.

-Suntem casă cu nevoi,

Nu ne lasă ea pe noi,

Vine c-are treabă.

 

Păunaș e grijuliu.

Curtea lui la stradă

Stă ca un maidan pustiu.

La Andrei e totul viu,

E ca la paradă.

 

Și crezând că Dumnezeu

Grija lui n-o poartă,

Păunaș suspină greu:

-Ce păcat că n-am și eu

O bunică moartă!

 

Din volumul Șoim peste prăpastie de Nichifor Crainic, Editura Roza Vânturilor, București 1990