Tehnologie, Educație și tradiție, Page 2

Cultura YouTube

14 februarie 202014 februarie 2020 Ana-MariaLasă un comentariu

Cultura YouTube: o cultură făcută de tineri pentru tineri. Eroul ei este creatorul de conținut. Nu are nici o importanță dacă e vorba de muzică, film sau fotografie, totul e advertising. Divertismentul e reclamă sau reclama e divertisment, nu e prea clar. Acești tineri au acces la orice informație și, tocmai pentru că au acces, nu o accesează.

Dacă vrei să fii printre ei trebuie să fii ca ei. Altfel, ești ”hater”. Sunt conformiști, dar ei numesc asta ”brand friendly”. Confundă libertatea cu opțiunea de ”settings”.

Big Bang-ul a avut loc în 2005. Înainte nu era nimic, sau oricum, nimic care să le capteze atenția. Muncesc enorm, dar nu și cu sens. Ceea ce construiesc azi, aruncă mâine.

Bun este doar ceea ce este nou. Pe cale de consecință, ceea ce s-a născut înainte de YouTube e irelevant. Indiferent dacă e vorba de tehnică, părinți sau off-line.

Au sufletul veșnic tânăr. Adică infantil. Cunosc două valori: banii și numărul de abonați. Banii aduc abonați și abonații aduc bani. Este deci preferabil să ai bani și abonați decât nici una, nici cealaltă. Lista de prieteni e o investiție.

Nu cunosc noțiunea de intimitate sau spațiu privat. Nu aduce like-uri. Familia lor este comunitatea. Ea le hotărăște viața. Care se rezumă la tricoul galben sau rochia verde.

Sunt verzi. Se hrănesc vegan, dar din motive de brand consumă uneori maioneză de la Lidl. Când se plictisesc, participă la un challenge. Când nu se plictisesc, de-asemenea.

Cunosc problemele tinerilor. De fapt, sunt singurele pe care le cunosc. Îți pot da sfaturi utile dacă suferi de acnee, vrei să editezi o fotografie pentru Instagram sau cauți o destinație pentru concediu. Restul problemelor nu există. Sau dacă există, sunt cel mai probabil vechi și deci neinteresante.

Politic sunt întotdeauna de partea formațiunii aflate la putere. E mai sigur. Oricum, e puțin important. Când sunt demonstrații, participă. Cele de zi sunt preferabile din cauza luminii. Cele de seara au nevoie de editare suplimentară, dar lanternele de la telefoane creează efecte interesante.

Uneori cad în depresie. Dar se tratează cu Spotify și Netflix. Dacă sunt cazuri grave fac ședințe de terapie în grup. Pe care le postează pe canalele de social media. Win-win situation.

Eine Frage des Stils…

3 februarie 20203 februarie 2020 Ana-MariaLasă un comentariu

Că tehnologia a schimbat fundamental felul nostru de a fi în lume nu mai poate fi contestat. După cum nu poate fi contestat faptul că ea a adus multe lucruri bune. Doar că pentru asta plătim un preț de care e bine să fim totuși conștienți: anume acela al optimizării noastre după chipul și asemănarea tehnologiei pe care o folosim.

Bunăoară, am constat că oricât de mult efort aș depune în redactarea unui text, el nu face doi bani dacă nu este ”optimizat SEO”. Ceea ce înseamnă că nu pot să scriu oricum. Mi se recomandă să aleg un titlu de o anumită lungime, să scriu un text de minim 300 de cuvinte, să introduc și să reiau de cel puțin trei ori în text fraze-cheie, în sfârșit, praful se alege de orice încercare de a respecta cele mai banale reguli de stil. Motorul de căutare nu vrea să știe nimic de acestea. El măsoară, compară, numără, și cine poate să-l judece? În fond, textul meu e o înșiruire de unu și zero, asemenea cărții de telefon electronice sau a listei de mărfuri a unui magazin on-line.

Alt exemplu: de câte ori nu vi s-a întâmplat să aveți treabă la un ghișeu și să fiți întrebat… când v-ați născut! Explicația e simplă: identificarea dumneavoastră într-o bază de date după un șir de numere este mult mai rapidă, și de multe ori mai sigură decât o căutare după șirul de caractere al numelui.

Dacă printr-o minune bunica mea ar fi în fața unui astfel de funcționar, ar rămâne fără cuvinte la o asemenea necuviință. Nu cu multă vreme în urmă să arăți fie și numai o vagă curiozitate pentru vârsta unei doamne era dovada incontestabilă a proastei educații. Știu, mi se va spune că în spatele banalei întrebări nu se ascunde nici un grăunte de curiozitate, dar asta nu schimbă cu nimic impolitețea întrebării. Și da, știu și că problemele acestei lumi sunt profunde și complicate și mai ales, nu pot fi rezolvate cu întrebări legate de stil. Și totuși, ce altceva ne deosebește de o mașină veritabilă dacă nu ceva stil și mai mult sau mai puțină nedesăvârșire?

PS: Această postare nu este optimizată pentru motoarele de căutare.

Cărți electronice și biblioteci virtuale

13 ianuarie 20203 februarie 2020 Ana-MariaLasă un comentariu

Suntem cu toții de acord că o carte rămâne o carte indiferent de suportul – clasic sau electronic – pe care se găsește, deși, de la Marshall McLuhan încoace (”The medium is the message”), ar trebui să ne punem întrebarea dacă lucrurile stau cu adevărat așa.

Așadar, ce citim când citim cărți electronice? Și ce este o bibliotecă virtuală? Problema e nouă pentru că și tehnologia e nouă, însă asta nu trebuie să împiedice o încercare de răspuns:

”A citi cu creionul în mână”

”Persoanele care s-au bucurat de o educație clasică nu s-ar dedica niciodată unei lecturi serioase fără să ia creionul în mână. Scopul creionului este de a sublinia și nota comentarii sau întrebări pe marginea textului. O carte care nu arată la final ca un palimpsest răvășit nu poate pretinde în mod serios că a fost într-adevăr și cu adevărat citită. Pentru că a citi înseamnă a munci. A citi înseamnă a reinventa. Cine citește cu creionul în mână devine coautor.

Rolul lui nu este de a corecta greșelile de tipar, ci și de a sublinia pasajele nesatisfăcătoare stilistic sau dimpotrivă pe cele remarcabile, de a îmbunătăți pe margine textul cu propriile idei sau de a-l contrazice. Încetul cu încetul substanța textului se modifică, atât la citit, dar mai ales la întâlnirea cu ”corpul” cărții – dacă ne gândim numai la obiceiul de a mirosi paginile cărții după ce a fost deschisă, obicei care constituie pentru mulți un ritual indispensabil de intrare în templul ideilor pe care îl formează coperta cărții. Cărțile electronice nu au o formă comparabilă cu cea fizică. Și nici nu au miros – dacă au, atunci sunt stricate. Nici notița digitală care îți permite să subliniezi rândurile unui E-Book nu poate înlocui creionul fizic. Pentru că nota digitală alunecă pe suprafața textului, nu poate intra în carnea lui. Ea este un simbol pentru duhul lecturii pe care îl reprezintă.”

Alexander Pschera, Vergessene Gesten, DVB Verlag 2018

”Gigantica bibliotecă virtuală nu lasă urme”

”Digitizarea, admirată mult și mult criticată, duce uneori la descoperiri pe care mai bine nu le-am fi făcut. Citim de exemplu în romanul ”Orbirea” de Elias Cannetti că o colecție de cărți poate fi considerată o bibliotecă serioasă începând cu 20.000 de mii de exemplare; nu numai că am înțeles, dar am și făcut tot posibilul să ajungem în posesia și încântarea unei astfel de biblioteci.

După necesități, dispoziții și hazard am cumpărat cărți, uneori sistematic, alteori la întâmplare, uneori după modă, alteori tocmai pentru a ne revolta împotriva ei. Ceea ce s-a adunat de-a lungul anilor n-a corespuns întotdeauna imaginii ideale despre bibliotecă a lui Cannetti, dar a devenit o documentație evidentă a unei vieți spirituale, întinsă de-a lungul și dominând întreg apartamentul.

Cărțile unei biblioteci au istoria lor. Multe dintre ele au fost achiziționate în condiții speciale, pe unele le-am vânat, pe altele purtat cu greu, altele au fost încununarea unui vis, din nou altele s-au transformat într-un moment cheie al unei evoluții intelectuale: pe unele le-am citit, de altele am fost fascinați, altele sunt martorii felului în care gândeam cândva, pe unele le-am simțit străine, acelea ne-au entuziasmat.”

”Într-o bibliotecă pe care am alcătuit-o singuri, dacă îți lași degetele să alunece de-a lungul rândului de cărți, poți descifra o parte semnificativă din istoria unei vieți – în bune ca și în rele.

Apoi te deschizi tehnologiilor moderne și ești nevoit să recunoști: toate acestea nu mai au nici o semnificație. Aproape toate aceste cărți au astăzi o existență sub formă de fișier digital, pot fi accesate prin apăsare pe un buton, nu trebuie să mai vânezi nici una. Ai putea să-ți arunci toate cărțile fără să pierzi cu adevărat ceva. Colecția nu mai are nici un sens, pentru că mult mai mult decât ai putea să colecționezi, este la îndemână în universul digital. Putem accesa orice, fără bariere. Dar această gigantică bibliotecă virtuală nu mai lasă nici un fel de urme: nici în mediul, nici în viața și nici în sinele nostru.

Nimeni nu recunoaște cu plăcere că valori despre care credea că pot îndruma o viață, și-au pierdut valabilitatea. Devalorizarea țină însă de esența valorii. Este o diferență dacă eu sunt cel care își schimbă preferințele sau o tehnologie nouă transformă în gunoi ceea ce era odată comoara mea. O bibliotecă în format fizic nu mai poate fi vândută astăzi pentru că avem posibilitatea să accesăm cărți mai multe ca niciodată. Doar că acestea încetează să mai fie obiecte ale dorințelor noastre. Prin digitizare am câștigat o lume de posibilități și asta nu e puțin. Însă, degradate la nivel de obiecte imateriale, cărțile și-au pierdut sufletul.”

Paul Konrad Liesmann, ”Die gigantische virtuelle Bibliothek hinterlässt keine Spuren”, Neue Züricher Zeitung, 02.07.2019