Categorie: Tehnologie

Tehnologie

Școala S.A. în societatea cunoașterii

Ana-MariaLasă un comentariu

Trăim în societatea cunoașterii. Ce ne poate flata mai mult de-atât? Cine trăiește într-o astfel de societate nu poate fi decât ”cunoscător”, după cum în societatea agrară erai agricultor, iar în cea industrială fie industriaș, fie lucrător în industrie. ”A fi cunoscător” înseamnă a fi rațional, informat, autocritic, rezonabil, curios, precaut, creativ, pe scurt înțelept. Deși vei găsi cu greu pe cineva să contrazică afirmația că trăim în societatea cunoașterii, afirmația care derivă de aici – anume aceea că suntem ”cunoscători”, nu se bucură nici pe departe de același consens.

Nou-înființata Școală Națională de Farmece și Ghicit  – pe cuvânt de onoare că nu e o glumă, matematica echitabilă care încurajează ”răspunsuri multiple” în locul rezultatului corect – profund ”discriminatoriu”, analfabetismul funcțional, negarea biologiei – nu suntem bărbați sau femei în funcție de cromozomii XX și XY, ci de propria noastră subiectivitate – toate acestea sunt exemple-dovezi ale unei societăți foarte depărtate de ”cunoaștere” și „înțelepciune”.

Cum se explică această discrepanță? Ca să înțelegem, să pornim de la noțiunea de ”cunoștințe”. Cunoștințele sunt legate indestructibil de sens, de înțelegere, pătrundere în miezul lucrurilor. La baza acestora stă dorința ”cunoscătorului”, pe de o parte de a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte, convingerea că acesta există și se poate ajunge la el. Din perspectivă economică ceea ce se urmărește însă, nu este adevărul, ci utilitatea cunoștințelor. Ceea ce știu nu mai este adevărat sau fals, ci se poate valorifica sau nu, aduce câștig sau nu. Să fim sinceri cu noi înșine: câți părinți își încurajează copilul să învețe latina sau, și mai groaznic, greaca veche și câți părinți investesc sume respectabile în studiul limbii engleze? (Și dacă tot suntem aici: noua școală de farmece și ghicit poate să vândă promisiuni false, dar ”se rentează”, de aceea apariția ei era o simplă chestiune de timp.)

Societatea cunoașterii nu se referă la o societate de înțelepți, ci la o societate care caută moduri de valorificare a cunoștințelor. Ea este forma măgulitor-evoluată a ”societății informaționale”, iar informația este, nu-i așa, materia primă principală a societății moderne. Societatea cunoașterii produce specialiști în prelucrarea informației, nu căutători ai adevărului. Cu un exemplu al lui Jochen Krautz: ”Pe un angajat al unui Call-Center din cadrul unei companii de telefonie nu îl interesează adevărul, el prelucrează informații: ascultă plângerea clientului, încearcă să afle unde ar putea fi greșeala, caută în calculator după o posibilă rezolvare. Telefonistul nu vrea să înțeleagă (și nici nu poate), cum funcționează telefonul clientului. Mai degrabă este vorba de un program standard pe calculator, cu pași bine definiți de rezolvare a problemei, căruia angajatul trebuie să i se adapteze, similar muncitorului aflat în fața benzii rulante de producție. Aceasta este prelucrarea industrială a informației.”

Așa cum revoluția industrială a făcut munca meșteșugarului ineficientă și l-a trimis pe acesta în fabrică să supravegheze producția automatizată, tot astfel, revoluția digitală transformă inginerul, medicul, profesorul, etc. într-un supraveghetor al procesului digital de prelucrare a informației. Medicul nu mai discută azi cu pacientul, nu mai încearcă să înțeleagă felul particular în care boala evoluează în organismul acestuia, el are un protocol de urmat, un program de calculator care îi sugerează diagnosticul și tratamentul în funcție de un chestionar standard. În aceste condiții consultarea fizică a pacientului devine irelevantă, de unde impunerea telemedicinei ca alternativă la medicina clasică. Nici profesorul nu mai investește în relația cu elevii săi, ca și medicul, are un protocol de urmat, chestionare de evaluare a elevilor, indicatori de îmbunătățit. În cuvintele lui Paul Konrad Liessmann: ”Nu muncitorul devine instruit, ci cel instruit este transformat în muncitor. Dacă lucrurile ar sta invers, am transforma corporația într-o universitate și nu universitatea într-o corporație.”

Între revoluția digitală și cea industrială diferența nu este de fond: ambele funcționează în logica procesului de producție automatizat, ci de materie primă: azi prelucrăm automatizat pe lângă resursele materiale și pe cele imateriale – informația, sau mai modern, cunoștințele. Odată intrate în logica industrială însă, cunoștințele devin, ca orice resursă, degradabile. De aici obsesia pentru ”învățarea de-a lungul întregii vieți”, adică acumularea continuă de cunoștințe noi și eventual ”uitarea” celor vechi care nu mai pot fi valorificate. În societatea cunoașterii a învăța nu este o opțiune, ci o obligație. După cum tot o obligație este să înveți ceea ce trebuie, ceea ce așteaptă / are nevoie producția sau piața – la nevoie chiar lucruri false dacă acestea o cer. Angajatul Call-Centerului din exemplul lui Krautz va trebui să (re)învețe periodic utilizarea noii versiuni sau a unei noi aplicații de prelucrare a cererilor clienților.

E bine de reținut deci, că modernitatea nu încurajează prin ”învățarea de-a lungul întregii vieți” versiuni îmbunătățite ale propriei noastre persoane, ci capacitatea noastră de a ne adapta fără rezistență la toate schimbările pe care economia le cere. Rezultatul e conformismul, nu înțelepciunea.

Toate acestea au consecințe asupra sistemului de educație. Dacă relevanța cunoștințelor este limitată în timp, nu mai are prea mare importanță ce învață copiii la școală. Oricum, odată ajunși la locul de muncă vor fi nevoiți să învețe altceva. Acest fapt este lucrativ din dublă perspectivă: pe de-o parte, învățarea de-a lungul întregii vieți deschide larg porțile sistemelor private de calificare și recalificare profesională, pe de altă parte, finanțarea (re)formării profesionale este transferată de la stat (de exemplu prin învățământul public) în sarcina angajatului.
Dar dacă ceea ce înveți la școală nu mai are importanță, atunci ce e important? Și aici logica pieței a găsit un răspuns: a învăța să înveți. În condițiile în care cunoștințele ”se învechesc”, e necesar să deții instrumente pentru adaptarea rapidă la noile cerințe, tehnici de acumulare rapidă de cunoștințe, și de aici orientarea învățământului spre această nouă ”competență”. Oricât de logic ar suna din perspectivă economică, ”a învăța să înveți” este echivalent cu încercarea de a învăța să gătești fără alimente sau de a învăța să pictezi fără vopsele. La o privire mai atentă această competență se dovedește a fi un simplu instrument de propagandă.

Să rezumăm: societatea cunoașterii nu este o societate în care oamenii cunosc sau știu sau înțeleg, ci o societate în care indivizii își adaptează cunoștințele în funcție de valoarea lor de piață. Pentru aceasta e indispensabil ca resursa umană să se ”rescrie” / ”reinventeze” ori de câte ori e necesar, de unde necesitatea de a învăța de-a lungul întregii vieți și de a ști să înveți.

Dacă pe termen lung o societate de conformiști care a redus cunoașterea la ceea ce poate fi valorificat financiar este o societate viabilă, rămâne de văzut. Eu însă rămân sceptică.

Data viitoare (din nou) despre competențe.

Stop digitalizării școlii românești!

Ana-MariaLasă un comentariu

Nu cred că spun ceva nou când afirm că școala on-line nu funcționează. Elevi, părinți, profesori, cu toții suntem de acord că ceea ce fac copiii în fața monitoarelor mai mici sau mai mari poate fi orice, dar cu siguranță nu poate fi numit ”școală”. Cu toate astea, la nivelul politic – național și european – continuă să se manifeste un soi de euforie cu privire la digitizarea școlii, suntem de sus asigurați că ”suntem pe drumul cel bun”, ne mai lipsesc cel mult câteva mii de tablete, câteva sute de conexiuni Internet și câteva platforme de tip MOOC ca lucrurile ”să meargă ca pe roate”.

Această euforie se bazează pe câteva argumente „forte”, ce ne sunt mai mult sau mai puțin explicit livrate de milioane de articole, site-uri, persoane ”competente”, etc. împreună cu imbatabilul ”criza sanitară e de vină”. De aceea cred că nu e lipsit de interes să ne aplecăm cu ceva mai multă atenție asupra câtorva dintre aceste argumente.

1. Ni se spune că tehnica digitală îmbunătățește procesul de învățare. În realitate există numeroase studii care arată că tehnicile clasice de învățare – profesorul, cartea, creionul și hârtia – sunt superioare în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și durata păstrării acestora în memorie în comparație cu laptopul sau monitorul. Cel târziu de la cunoscutul studiu Hattie știm că factori de genul gradului de pregătire și dedicație al profesorului, al relației elev-profesor sau a stadiului de dezvoltare cognitivă a elevului influențează pozitiv procesul de învățare, în timp ce introducerea mijloacelor digitale (filme, fișierelor audio, prezentări, etc.) tind să aibă o influență nulă sau chiar negativă.

Despre efectele negative ale digitizării au scris între alții Manfred Spitzer (Demența digitală, Disconfort digital: riscuri, efecte secundare și pericole ale digitizării), Ralf Lankau (Nimeni nu învață digital), Gerald Lembke, Ingo Leipner (Minciuna educației digitale: de ce copiii noștri nu învață cum să învețe). Studiile citate, argumentele, recomandările acestor autori merg în aceeași direcție: cu cât sunt mai tineri, cu atât mai mare trebuie să fie distanța dintre copii și aparatele digitale.

A vorbi în aceste condiții de introducerea calculatoarelor la grădiniță (”Prietenul meu, calculatorul”, etc.) este echivalent cu a transforma o generație de copii sănătoși într-una de copii cu nevoi speciale. În cuvintele lui Manfred Spitzer: ”Un copil are anumite nevoi, are nevoie de input. El trebuie să pipăie lucruri, trebuie să învețe cum se folosesc lucrurile care îl înconjoară. Copiii vin astăzi la școală și nu mai sunt în stare să țină stiloul în mână pentru că singura lor activitate a fost să șteargă cu mână un ecran de sticlă; dacă nu-și antrenează mâna atât motoric cât și senzorial, ei vor fi în dezavantaj, într-un mare dezavantaj. Creștem o generație cu nevoi speciale, o spun la modul drastic. Cu cât mai multe poezii și jocuri pe degete exersează în copilărie, cu atât sunt mai buni la matematică la 20 de ani, pentru că numerele și relațiile complexe dintre ele ajung în creier prin intermediul degetelor. Dacă la grădiniță s-au ocupat numai de ”ștergerea” unui ecran, apogeul carierei lor va fi specialist în curățenie. Cred că ar trebui să evităm asta.”

2. Ni se spune că memorarea, acumularea de cunoștințe sunt inutile de vreme ce orice informație este disponibilă pe Internet (Wikipedia, Google, etc.). În realitate Wikipedia și Google sunt cu atât mai utile cu cât bagajul de cunoștințe pe care deja îl deținem este mai mare. Un ”căutător competent” pe Google este cel care poate introduce detalii despre subiectul căutat, rafinând rezultatele obținute. În plus, cu cât știm mai mult, cu atât suntem mai în măsură să distingem între rezultatele corecte și cele eronate, rău-voitoare sau interesate. Google nu poate opera această selecție pentru noi. Nu e întâmplător faptul că Internetul este în primul rând un instrument de lucru pentru persoanele cu o temeinică instrucție clasică.

Nu numai că Internetul nu te ajută dacă nu ai cunoștințe solide prealabile, dar ce e mai grav, sugerează ideea că instruirea poate fi ”consumată” de-a gata, pe loc și eficient. Despre cât de amăgitoare este această idee ne vorbește Paul Konrad Liessmann: ” Când studenții găsesc ceva pe Google, nu sunt de cele mai multe ori în stare să clasifice corect rezultatele din cauza lipsei de cunoștințe. Dacă nu ai absolut nici o idee despre istoria biblică evreiască, atunci articolul din Wikipedia despre regele David nu-ți este de nici un folos. De asemenea, elevii oftează când li se cere să citească un fragment din 20 de pagini. Nu mai există curiozitate cu privire la modul în care este dezvoltată o idee într-un text. Vor rezultatul imediat, cât mai scurt și eficient posibil. Acest lucru corespunde Zeitgeist-ului non-educației : Nu risipi resursele intelectuale! Doar că trebuie să fim conștienți că nu există spirit fără risipă.”

3. Ni se spune că tehnica este neutră din punct de vedere educațional, că este o unealtă prin care susținem procesul de învățare. În realitate datele nu sunt niciodată ”neutre”, în cuvintele lui Rob Kitchin și Tracey P. Lauriault ele sunt ”expressions of knowledge/power, shaping what questions can be asked, how they are asked, how they are answered, how the answers are deployed, and who can ask them.” (vezi aici, pag. 4).

Cu alte cuvinte un sistem digital de educație reflectă poziția celui care modelează respectivul sistem, valorile pe care acesta le are, aspectele pe care el le consideră ca fiind importante de modelat. În sistemul analog de educație programa școlară era stabilită transparent la nivel de stat: el este cel care definește politicile educaționale și tot el stabilește mecanismele de control. În condițiile trecerii la tehnica digitală statul devine din ce în ce mai incapabil să asigure mecanismele de control asupra conținutului educațional, întrucât algoritmii puși la dispoziție de furnizori sunt netransparenți. Altfel spus, ceea ce învață elevii la școală va fi transferat din programa școlară accesibilă, publicată de Ministerul Educației, în algoritmii necunoscuți de la Microsoft, Google, etc.

De reflectat este și faptul că în zona divertismentului și a canalelor de socializare scandalurile legate de cenzură, ștergerea mesajelor utilizatorilor, distribuirea preferențială a postărilor au devenit regula. Influențarea opțiunilor, eliminarea opiniilor indezirabile, suprimarea dialogului sunt fenomene asociate tehnicii digitale, care devin pe zi ce trece mai vizibile. În aceste condiții nu ar fi naiv să credem că introducerea tehnicii digitale în școală ar fi ferită de asemenea probleme?

În mod cu totul curios tocmai părinții din Silicon Valley (cazul lui Steve Jobs este notoriu) își trimit copiii la școli private în care predarea se face în mod clasic de către un profesor care intră într-o relație directă cu elevul. Avem de-a face cu un trend în care unii copii se bucură de o școală fără tehnologie, control și influențarea comportamentului, în timp ce toți ceilalți intră în malaxorul uniformizării prin nudging și framing?

4. Ni se sugerează că protecția datelor sensibile ale copiilor este lipsită de importanță. În realitate introducerea tehnologiei digitale în educație înseamnă colectarea și procesarea datelor despre școlari, analize, infrastructuri de date. Elevul se transformă în informație: note, calificative, rezultate, proiecte, inițiative, etc., totul este salvat, analizat, clasificat. Să nu ne amăgim că piața nu va găsi forme din ce în ce mai rafinate de valorificare a acestor date. De altfel primele aplicații au și început să apară. În America este populară aplicația ClassDojo, care colectează date legate de comportamentul elevilor în școală. Comportamentul dezirabil este recompensat printr-un sistem de puncte care te duce cu gândul la faimosul și criticatul scor social chinezesc.

Din punct de vedere tehnic aproape totul e posibil: de la ”citirea” expresiei faciale, a emoției care se manifestă prin vorbire, la poziția corpului sau a felului în care folosim pixul – vezi, de exemplu, EduPen de la Stabilo. În condițiile în care FMI recomandă deja acordarea de credite pe baza istoricului comportamentului nostru digital, e legitim să ne întrebăm, dacă copiii noștri nu vor avea în viitor de suferit de pe urma colectării masive de date despre ei.

5. Ni se sugerează că algoritmii digitali sunt imparțiali. În realitate aceștia produc diferențe și fac deosebiri între utilizatori, și cine poate garanta că aceste informații nu vor fi utilizate ulterior în defavoarea copiilor noștri? Asta nu pentru că cineva este rău intenționat, ci pentru că acesta este însuși principiul de funcționare al unui algoritm. Dacă ne întoarcem la exemplul menționat anterior, aplicația ClassDojo va împărți în mod automat, prin însăși modul de funcționare, elevii în ”cuminți” și ”obraznici”. Dar tot la fel de bine un algoritm poată să stabilească pe baza datelor colectate cine e ”inteligent” și cine e ”prost”, cine este ”violent”, ”impulsiv”, etc. Ideea cred că e clară: copiii noștri pot fi categorisiți, catalogați, selectați pe criterii netransparente și în parte discutabile moral și științific.

”IBM renunță să mai dezvolte tehnologii de recunoaștere facială” titrează pagina de internet economica.net. Explicația: ”Gigantul american IBM a anunțat că nu mai vrea să fie implicat sub nicio formă în recunoașterea facială, tehnologie despre care spune că este părtinitoare, creatoare de inegalități și discriminatoare.” Dar asta nu înseamnă mare lucru, orice sistem digital are la bază algoritmi, activitatea ”on-line” a copiilor noștri îi va urma fără ca ei să poată schimba sau influența în vreun fel aceste ”urme digitale”.

Departe de mine gândul să întorc roata istoriei în era tehnologiei analogice. Avantajele noilor tehnologii sunt evidente și există domenii ale vieții noastre care nu ar mai putea astăzi funcționa altfel. Însă e o mare diferență dacă eu stăpânesc tehnologia sau tehnologia mă stăpânește pe mine. În ceea ce îi privește pe copii, cred că locul lor este la școala fără monitoare, iar digitizarea trebuie introdusă numai acolo unde aceasta înseamnă cu adevărat un plus de valoare pentru procesul de învățare.

PS: Pentru cei care încă nu au semnat:

Stop digitalizării școlii românești!

Excesul de morală

Ana-MariaLasă un comentariu

Cu ceva ani în urmă o prietenă m-a întrebat de ce copilul meu nu are voie să se uite la televizor. „A nu avea voie să se uite la televizor” nu era expresia cea mai potrivită pentru situația noastră. Copilului meu nu-i era interzis nimic, doar că… nu aveam televizor. (Ceea ce nu însemna mare lucru de vreme ce aveam mai multe dispozitive conectate la Internet – la care, e drept, nu aveam acces decât noi, adulții).

Întrebarea mi-a rămas totuși în minte. Aș fi putut răspunde în multe feluri, potrivit lecturilor mele de atunci și a studiilor la modă, printre altele că duce la obezitate, la probleme cu vederea, întârzie dezvoltarea vorbirii, obișnuiește cu violența, tocește sensibilitatea, inhibă empatia, etc., etc. Abia mai târziu am înțeles ce mă deranja cu adevărat ”la televizor”: mass-media creează o lume fictivă, falsă, dar totodată și o morală, cel puțin din punctul meu de vedere, falsă. Nu pentru că cineva și-a propus explicit acest lucru, ci pentru că mass-media are o logică internă de funcționare, care nu poate fi îmbunătățită prin ”programe de calitate”. Nu spun că nu trebuie să ne lăsăm copiii la televizor: între a te uita și a nu te uita la televizor  există o multitudine de posibilități. Contează timpul, contează emisiunile, dar cred că esențial este altceva: să nu lăsăm copiii singuri în mass-media, să le fim alături măcar din când în când, să judecăm împreună cu ei ceea ce ni se transmite și să nu lăsăm ideile și valorile televizorului să ocupe locul pe care ar trebui să-l ocupe propriile noastre valori.

Mai multe despre felul în care funcționează mass-media ne explică Alexander Grau în volumul ”Excesul de morală. Noua plăcere a indignării”, din care mai jos un fragment din capitolul al VII-lea ”Societatea în permanentă stare de excitație”:

”Ascensiunea societății de masă este în același timp ascensiunea mass-media. Cele două nu pot fi separate.

Odată cu urbanizarea are loc distrugerea spațiilor tradiționale de comunicare: comunitatea rurală, clanul, familia lărgită. Funcțiile acestora sunt preluate de mass-media. De aici află cititorul – iar în epoca de dinaintea digitizării era vorba într-adevăr de cititor – ce anume trebuie să-l miște. Aici deține o parte de lume sau cel puțin așa își imaginează. Lumea medială înlocuiește comunitatea rurală. Ea este cea care îi oferă senzații, catastrofe, bârfe.

Mediile electronice ale secolului 20 amplifică în mod semnificativ efectul mass-mediei. Dacă presa secolului al 19-lea  simula comunitatea rurală, mass-media electronică transformă întreaga lume într-un sat. Mai precis: sugerează apropiere și comunitate acolo unde ele de fapt nu există. Căci e de la sine înțeles că lumea nu e un sat. Doar în mijloacele media ea apare astfel. Și nu e o întâmplare că tocmai un expert  în mijloace media a folosit pentru prima dată noțiunea de ”global village”.

Prin intermediul imaginii mijloacele media produc apropiere și autenticitate. Atât doar că ambele sunt o iluzie. Evenimentele nu au loc în apropiere și nici imaginile sau titlurile din ziare nu sunt autentice.

Sarcina principală a mijloacelor media este să sugereze autenticitate. Și reușesc prin selectarea, filtrarea, clasificarea și contextualizarea materialului disponibil. Scopul acestei prelucrări nu este să informeze în gradul cel mai înalt cu putință, ci să captiveze și să amuze în gradul cel mai înalt cu putință. Iar acestea se obțin prin discurs emoțional. Căci nimic nu e mai plictisitor decât știrile comunicate factual, echilibrat și extins.

Pentru eficientizarea mesajului emoțional mijloacele media sunt nevoite să reducă complexitatea. În fond acest lucrul nu e dramatic. Orice tip de judecată rezonabilă trebuie să reducă complexitatea. Întrebarea este însă cu ce intenție și pentru ce scop. Mijloacele media operează o reducere de complexitate nu pentru a permite pătrunderea analitică în temă, ci cu scopul de a exagera și de a polariza. Doar în felul acesta obțin reacția afectivă care garantează fidelitatea receptorului.

Nu este sarcina mass-mediei de a descrie fidel realitatea. Produsele ei nu au în vedere obiectivitatea, ci fascinația și entuziasmul. Și nu există – cu excepția sexului și a violenței – nimic care să stimuleze mai puternic decât catastrofele.

Ca urmare, pădurile mor, gaura de ozon se mărește continuu, energia atomică otrăvește Pământul și urși polari melancolici plutesc pe blocuri de gheață în proces de topire. Mijloacele media  iubesc catastrofele. Iar cea mai mare dintre ele este sfârșitul lumii. De aceea mijloacele media sunt înnebunite după Apocalipsă. În concluzie, când nu ne mai amenință nimic, ne amenință măcar o pandemie dezastruoasă sau o ploaie de meteoriți.

Mijloacele media organizează informația într-un tablou al realității al cărui scop este să tulbure, să excite, să dezguste. Pe lângă senzații tari, atrocități și alte tragedii, nimic nu tulbură mai puternic decât cearta, disputa și dizarmonia. De aceea mijloacele media caută scandalul. Vâlva este ocupația și rațiunea lor de a fi.

Pe toate acestea nu le pot firește, admite. Un scandal produs de o mașinărie iubitoare de scandal, nu e un scandal adevărat. Același lucru este valabil și pentru cearta pe care o strategie de dezbinare o provoacă. Iar vâlva generată de un sistem a cărui rațiune de a fi e agitația, nu e o vâlvă autentică.

Mijloacele media se erijează deci în guvernantă. Ceea ce înseamnă: pretinsă protectoare a moralei publice. Ele simulează lupta cu ceea ce reprezintă de fapt elixirul propriei lor existențe: intriga, cearta, conflictul.

Cu nimic nu se pot provoca conflicte mai mari decât cu morala. Asta pentru că morala împarte lumea în bine și rău, în negru și alb. În această privință mijloacele media și morala sunt înrudite. Ambele se supun logicii bipolare.

Dar mai înainte de toate, mass-media are posibilitatea să celebreze binele și să condamne răul. Ea ridică și glorifică, ea pedepsește și acuză. Prin aceasta ea definește totodată și grila de judecată morală. Ceea ce înseamnă: mass-media nu doar construiește realitatea, ci oferă totodată receptorilor ei și ghidul moral corespunzător. Spectatorul nu trebuie să judece, ci să se impregneze cu prejudecăți mediale.

Mai mult decât lauda binelui, îmbată eradicarea răului. Vârful amuzamentul este arderea pe rug. Lucru știut și de Inchiziție. Atâta doar că rugul mediilor electronice e mai fierbinte și arde mai mult timp. Persoana sau evenimentul identificate ca întruchipare a răului, a diabolicului, nu mai are nici o șansă de scăpare. Și nici nu are dreptul să spere la izbăvirea de greșeală. Pentru că mijloacele media iubesc păcatul și pe păcătoși. Prin urmare nu cunosc iertare.

Garanția unui dezgust dublu e oferită de catastrofa generată de om. Pentru că aici există victime și făptași. Mijloacele media îi caută compulsiv pe responsabili. Etica responsabilității este rezultatul logic al erei mass-media. Numai acolo unde există vinovați, se poate întruni tribunalul medial care aprinde scânteia scandalizării și garantează cote de piață.

Starea naturală a societății mediale moderne târzii este de aceea dezgustul. Atâta timp cât televizorul era principalul mijloc media, el era și locul în jurul căruia membrii familiei se adunau seara pentru a se scandaliza împreună. În era Internetului și a rețelelor de socializare ritualul de scandalizare se permanentizează. Omul e cuprins de dezgust imediat ce se află on-line și atâta timp cât este on-line este dezgustat – adică neîntrerupt. Accidente, catastrofe, inundații, atacuri teroriste și conflicte armate invadează instantaneu utilizatorul media. Societatea se transformă într-o comuniune a indignaților. Sau mai elegant: ”Isteria este constituția psiho-politică inevitabilă a populațiilor dominate de mijloace media.” (Peter Sloterdijk, „Neuigkeiten üben den Willen zum Glauben“ în volumul „Nach Gott“, Berlin 2017).

Consecventă logicii mediale, comunitatea indignaților vrea să fie ea însăși prezentă medial. Pentru că existență are numai cine este prezent în mediile electronice. Are loc deci organizarea în flamings, grupe pe Facebook, bloguri sau inițiative pe Internet. Mai dezirabil: organizarea unui happening de protest în lumea reală despre care să relateze mijloacele media.

Această impetuoasă și medial auto-înscenată dependență de scandal este înnobilată în jargonul hipermoralist drept angajament civic. Sfânta Liturghie a hipermoralismului este de aceea lanțul de luminițe, supravegherea sau marșul de protest. Aici se auto-celebrează comunitatea indignaților și tot aici ea transformă agitația colectivă într-un Happy End temporar prin asigurarea mutuală că indignatul se află de partea binelui. În subsidiar aceasta înseamnă simulacru de acțiune. În acest fel consumatorul de catastrofe poate să ia parte în fața monitorului atât la nenorocirile care se petrec în lume cât și la protestul împotriva lor. Iar acesta satisface peste măsură.”

Alexander Grau Hypermoral. Die neue Lust an der Empörung, Claudius Verlag, München 2017