După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă

Cu ceva zile în urmă noul ministru al Educației, doamna Ligia Deca informa despre existența unui manual de ”Egalitate de gen. Predarea și integrarea în învăţământul preuniversitar” și recomanda utilizarea acestuia în sala de clasă. Detaliile sunt cunoscute, nu le mai înșir aici. Evident, acest fapt a creat un val de indignare îndreptățit în rândul părinților cu valori tradiționale. Sigur, majoritatea dintre noi știe de ce acest lucru este îngrijorător, ne putem imagina consecințele îndoctrinării copiilor, însă mi se pare că ne lipsește un cadru ceva mai larg de abordare a problemei. Nu toți fac legătura între egalitatea de gen și nenumăratele cursuri, cărți, pagini web, etc. de ”dezvoltare personală”, de exemplu. Sau între egalitatea de gen și chirurgia estetică. Ori între egalitatea de gen și drepturile omului care sunt  complementare din perspectivă tradițională. Numitorul comun al acestor fenomene este transhumanismul.

Despre transhumanism s-a scris și se scrie mult cu argumente pro sau contra, și devine evident că vorbim deja de o viziune transhumanistă generalizată asupra lumii. Pe mine însă m-a interesat abordarea acestei teme din perspectivă tradițională, creștin-ortodoxă, de aceea m-am bucurat mult când mi-a căzut în mână analiza autorului rus V. A. Shchipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”. Am citit această carte (apărută în 2018) în versiune germană, nu știu să fi fost tradusă la noi. Pentru mine cartea a fost revelatoare, motiv pentru care am decis să traduc din ea pentru cei interesați. Știu, a traduce o traducere e tabu. Îmi asum. Celor care pot trece peste acest mare minus le doresc lectură plăcută. Celorlalți le cer iertare.

Partea I

A. Shchipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”

Despre această analiză

Această analiză reprezintă o critică a ideologiei transhumanismului, care declară posibilă îmbunătățirea naturii umane cu ajutorul tehnologiilor științifice moderne până la realizarea supra-omului (cuvântul ”transhumanism” în sine înseamnă ”depășirea granițelor antropologice”). Ideea de transhumanism a declanșat în Rusia și în străinătate discuții publice ample despre limitele admisibile ale intervenției în natură și asupra corpului uman – pe scurt, discuții despre bioetică. Aceste discuții se organizează în jurul a două teze. Prima dintre ele este favorabilă necesității îmbunătățirii calității vieții oamenilor prin experimente pe genomul uman, celule și organe. A doua se concentrează asupra constrângerilor de ordin moral și religios la care trebuie supuse aceste experimente căci omul nu poate fi transformat în material de testare. Cele două teze pun așadar în balanță pe de o parte îmbunătățirea calității vieții, iar pe de cealaltă parte morala. Acest mod de a formula lucrurile ne pune în fața unei alternative: dezvoltarea tehnologică depinde de morală, în timp ce morala depinde de tehnologie. Această dezbatere implică și totodată întărește ideea că standardele morale trebuie inevitabil compromise într-o oarecare măsură, că de dragul dezvoltării tehnologice despre care se presupune că servesc binelui omenirii e necesar să trecem dincolo de ceea ce este permis de morală.

Autorii acestei analize consideră că această formulare a problemei este falsă.

Îmbunătățirea calității vieții este în sine o binecuvântare. Nu este însă permisă așezarea calității vieții și a moralei în opoziție una față de cealaltă. Morala este un domeniu independent, nealterabil și autarhic al existenței umane, care nu depinde de timp, de ideologia dominantă sau de standardul tehnologic. Discursul despre morală este un discurs despre veșnicie, iar veșnicia nu trebuie subordonată vremelniciei.

Această analiză nu critică tehnologiile individuale ale transhumanismului și nici nu încearcă să definească limitele ”permise” de ingerință a tehnologiei în natura umană, ci se adresează de pe poziția moralei tradiționale împotriva conceptului etic care stă la baza ideologiei transhumanismului.

Până astăzi ideologia transhumanismului a declanșat o serie de discuții teoretice și programe de cercetare practice în cadrul științelor naturale și tehnice. Agenda transhumanismului cuprinde întrebări despre biotehnologie, inteligență artificială, admisibilitatea selecției artificiale, atingerea nemuririi – toate cu privire la omenire. Transhumanismul ca ideologie deschide o nouă pagină în lupta pentru antropologie, pentru puterea de a defini ceea ce este omul.

Complexul de teme legate de transhumanism va fi politizat în mod activ și se va transforma în viitorul apropiat într-un alt câmp semantic permanent pentru confruntările politice și ideologice atât în interiorul Rusiei cât și pe arena internațională, într-o altă sferă a războiului informațional (alte domenii asemănătoare ca mărime în confruntările politice și informaționale sunt lupta pentru conștiința istorică, lupta pentru interpretarea moștenirii ideologice liberale, competiția pentru dreptul de a defini peisajul ideologic al lumii multipolare viitoare). Una dintre cele mai mari mișcări practice ale transhumanismului este la ora actuală mișcarea LGBT, care dispune de o considerabilă susținere internațională financiară și politică. Operând în interiorul limitelor unei viziuni transhumaniste despre lume, această mișcare modifică fundamental antropologia umană prin renunțarea la imaginea tradițională despre om.

În etapa istorică actuală antropologia constituie unul din câmpurile principale de confruntare ideologică, iar transhumanismul în calitate de moștenitor și urmaș al umanismului secular pretinde să devină unul dintre principalele motoare ale proceselor ideologice moderne. Transhumanismul preia temele antropologice moderne principale și le orientează spre o anumită direcție ideologică prin aceea că oferă un sistem specific de coordonate etice discuțiilor despre valori, morală, natură și despre scopul omului. Transhumanismul încearcă înlocuirea antropologiei, impunerea ”post-antropologiei” prin reinterpretarea noțiunii de ”om„ și deschiderea naturii umane spre toate tipurile de experimente. De aceea este necesar ca discuția despre provocările antropologice ale modernității să preceadă critica transhumanismului.

Ideologia transhumanismului este un apel la utilizarea fundamentelor filozofice ale transhumanismului cu scopul de a sluji utopiei transhumaniste. Cu alte cuvinte, ideologia transhumanismului este o combinație între filozofia transhumanistă și utopie. Noțiunea de ”transhumanism” va fi utilizată în această analiză ca sinonim pentru ideologia transhumanistă.

Utopia transhumanismului este o stare a singularității tehnologice aplicată domeniului antropologiei. Se presupune că omul (în acest caz mai adecvat ar fi să se utilizeze termenii transhumaniști de ”trans-om” sau ”post-om”) în această starea va fi în stare să-și modifice propriul corp până la un anumit grad de perfecțiune, va fi în stare să existe la nesfârșit, ba chiar să existe fără un corp sau să controleze mai multe corpuri. Utopia transhumanismului creează o viziune despre viitor în stare să trezească interesul public pentru ideologia transhumanistă. Utopia transhumanistă este fațada și unul dintre instrumentele principale ale propagandei.  

Pe de altă parte filozofia transhumanistă este un sistem de opinii și concepte care argumentează logic metodele și mijloacele prin care utopia transhumanistă poate fi atinsă. Funcția filozofiei transhumaniste este practică, ea urmărește construirea activă a viziunii despre lume prin formularea concretă a normelor și valorilor care vor fi ulterior utilizate activ de ideologia transhumanistă.

Din punctul de vedere al informației și al propagandei asupra societății, conținutul utopiei transhumaniste joacă un rol secundar și are doar o legătură indirectă cu prezentul. În contrast, filozofia transhumanismului modelează deja omul după o anumită tipologie. Transhumanismul nu creează un transhumanoid (”ființă transhumană”, ”ființă post-umană”, un om care diferă fizic de omul de astăzi), ci un transhumanist – un om care se simte loial unei viziuni transhumaniste despre lume. Analiza consecințelor ideologiei transhumaniste asupra omului ca membru al societății trebuie să preceadă studiului tehnologiilor specifice de modificare a naturii umane. Aceasta este abordarea urmărită în această analiză.

Un transhumanist reprezintă un tip de personalitate în mod maximal materialistă, este un om în mod maximal antireligios. Sarcina transhumanismului este să creeze un astfel de om. Starea reală de bine a unei astfel de persoane nu este luată în considerare. Pentru transhumanism omul nu este un scop, ci un obiect supus influențelor informaționale pentru a deveni un purtător al acestei ideologii, iar în viitor, un obiect al experimentelor de transformare într-un ”trans-om”.

Ideologiei transhumaniste îi lipsește un aspect social, iar prin acesta se declară liberă de orice responsabilitate față de societatea pe care încearcă să o modeleze. De aceea răspândirea acestei ideologii va duce doar la adâncirea problemelor sociale care există în societatea actuală, în mod special inegalitatea socială.

Premisa principală a transhumanismului, care s-a materializat deja în multe țări, este capacitatea potențială a autodeterminării nesfârșite, o neîngrădită ”căutare a propriului sine” prin modificarea elementelor componente ale propriei identități, inclusiv elemente biologice. Structura societății moderne facilitează implementarea aspectelor sociale ale autodeterminării care se exprimă prin aceea că modele de comportament ale individului sunt înlocuite  cu unele care nu aparțin identității naturale. În același timp tehnologiile medicale moderne duc acest mesaj la nivelul modificărilor parțiale sau totale ale caracteristicilor sexuale primare și secundare, ale trăsăturilor feței, culorii pielii sau a fondului hormonal al persoanei.

Una dintre direcțiile practice de stimulare a transhumanismului ca ideologie care facilitează libertatea autodeterminării este postgenderismul. Postgenderismul este o direcție a transhumanismului, a cărui scop este anularea diferențelor dintre persoane la nivel sociocultural și biologic. Mișcarea LGBT este reprezentatul principal al postgenderismului în lumea modernă. Scopul acestei mișcări este modificarea fundamentală a limitelor antropologice în modernitate până în punctul în care concepția despre om devine neclară. Modificare viziunii despre lume cerută de transhumanism are consecințe care sunt imprevizibile în destructivitatea lor.

În cele din urmă transhumanismul, ca orice ideologie, pretinde să obțină puterea politică și prin această să înceapă influențarea procesului politic decizional, adică  să acționeze direct asupra societății.

Obiectul acestei analize: ideologia transhumanismului.

Scopul acestei analize: de a arăta originea istorică și culturală precum și potențialul destructiv al ideologiei transhumaniste la nivel teoretic și practic din perspectiva moralei tradiționale. Acest scop se va realiza prin rezolvarea următoarelor sarcini:

  • Identificarea premiselor istorice și culturale ale ideologiei transhumaniste;
  • Deconspirarea conținuturilor filozofiei și utopiei transhumanismului;
  • Prezentarea bazei axiologice a ideologie transhumaniste prin comparația cu normele morale tradiționale;
  • Ilustrarea interdependențelor dintre teoria transhumanistă și mișcarea LGBT. 

Va urma.

Expertul în educație

Ce au în comun un antreprenor, un actor și, în sfârșit, un profesor de matematică? Exact, educația. Dacă în cazul profesorului Florian Colceag te-ai gândi că e oarecum natural, deși e greu de spus în ce constă ”expertiza internațională în educația copiilor și a excelenței”, în cazul lui Tudor Chirilă, actor și inițiator al campaniei ”Vă uniți pentru educație?” sau a lui Dragoș Anastasiu, președinte al Grupului Eurolines și co-inițiator al proiectului SuperTeach, nu e prea clar de unde vin interesul și competența pentru reformarea din temelii a educației în România. Ceea ce pot spune însă cu certitudine, este că experții noștri nu sunt singuri. Profesorul Konrad Paul Liessman, filozof și eseist, descrie în pamfletul ”Expertul în educație” / Psihopatologia unui caracter social” din volumul ”Ora fantomelor. Practica non-educației (Geisterstunde. Die Praxis der Unbildung)” – câțiva confrați ai educatorilor noștri din spațiul german. Confrați însă e puțin spus. Cum experții noștri și experții lor seamănă ca două picături de apă, poate ar fi mai nimerit să vorbim de frați gemeni. Oricum ar fi, educația modernă n-a iertat nici bogata și înfloritoarea Germanie, nici micul nostru plai mioritic…

Câteva fragmente din acest pamflet în rândurile care urmează. Viel Spaß!

”E fantomatic: ori de câte ori sistemele naționale de educație sunt evaluate, rezultatele la testele PISA publicate, raportul anual al OECD ”Education at a Glance” (Educația pe scurt) ne prezintă prognozele sale sumbre pentru Germania și Austria (și România am putea adăuga – nota trad.), cota de absolvenți stârnește îngrijorare sau ineficiența școlilor de a asigura egalitatea de șanse e denunțată – apare de nicăieri: expertul în educație. Nimeni nu știe exact în ce constă expertiza lui, în majoritatea cazurilor este vorba de un absolvent al exact acelui sistem de învățământ pe care acum îl critică eficient pe canalele mass-media, are un fond divers de cunoștințe, dar un lucru se poate spune cu certitudine: își face griji pentru educație și știe cu exactitate ce e de făcut. 

În Elveția el este un antreprenor școlar privat ratat, care formulează ”rugăminți primordiale” aplicabile tuturor spre însănătoșire; în Germania el este un filozof de succes care nu mai poate suporta suferința propriei odrasle obligată să frecventeze un sistem de educație defectuos, precum și un așa-numit neurolog care știe că orice copil este superdotat; în Austria el este un președinte pensionat al Consiliului Școlar de Stat, care și-a propus să recupereze publicistic tot ceea ce a ratat ca om politic și care e convins că ”școala generală” este soluția universal-valabilă, precum și un – conform propriei caracterizări – ”consultant de afaceri, autor de bestseller și gânditor critic” (http://www.andreassalcher.com/ueber_andreas_salcher/, abgerufen am 19.4.2014). Oricât de diferiți ar fi între ei Peter Fratton, Richard David Precht, Gerald Hütther, Bernd Schilcher și Andreas Salcher, pe ce nivel de pregătire și argumentație se află, ei au un punct comun și acesta este caracteristica principală a unui expert în educație: convingerea că actualul sistem de educație este cel mai rău sistem care se poate imagina și că numai o revoluție die temelii mai poate evita catastrofa care ne amenință. Gestul retoric al expertului în educație oscilează de aceea între avertizarea apocaliptică, degetul arătător ridicat amenințător și euforia vioaie, dată de resursele incredibile, dar ascunse, pe care le intuiește în stare latentă în puberi și pe care vrea să le trezească la viață dintr-o lovitură.

Importanța unui expert în educație stă mai puțin în calitatea expertizei sale, cât mai ales în atenția medială de care se bucură. Prin aceasta el influențează în mod semnificativ publicul și imaginea pe care acesta o are despre școală, profesori sau universități. Indirect, el influențează și clasa politică pe care în același timp o disprețuiește, pe care o consideră responsabilă de situația catastrofală din educație și împotriva căreia duce eroica sa luptă. Ceea ce firește, nu-l împiedică să acționeze în calitate de consultant pe lângă miniștri ai educației, ministere sau Guvern. Ceea ce poate duce la situații hilare involuntare – ca de exemplu, pamfletul fostului om politic Bernd Schilcher ”Educația enervează”, al cărui subtitlu ”De ce copiii noștri le sunt indiferenți politicienilor” nu-l împiedică în cuvântul său final de mulțumire – numit în pas cu moda ”Acknowledgments” – să le mulțumească aproape tuturor politicienilor din ultimii ani din ministere și landuri, celor din consiliile școlare și directorilor de școală, să-i laude excesiv și să se declare fericit că a avut posibilitatea să cunoască un număr ”impresionat de personalități”. Foarte ciudat că acești politicieni, cărora copii noștri le sunt indiferenți, sunt în același timp oameni minunați, animați de nobile misiuni în educație. Ceva e în neregulă aici. Nu educația enervează, ci expertul în educație.

Astfel de incoerențe produce expertul nostru pe bandă rulantă. Un bun exemplu este testul PISA. Pe de o parte, expertul salută evaluarea PISA, căci ea confirmă viziunea lui că trăim în cel mai rău sistem educațional cu putință. Despre faptul că școlile nu fac ceea cea ar trebui, că sunt prea scumpe, că sistemul de educație nu corectează discriminarea socială ci o adâncește, că e necesar să faci o călătorie în Finlanda ca să afli ce e de făcut – pe toate acestea expertul în educație le știe datorită testului PISA. Pe de altă parte, testul PISA îl neliniștește. Pentru că PISA măsoară doar câteva competențe – ceea ce contrazice imaginea sa holistică despre om; PISA calculează performanța medie, ceea ce contrazice ideea de individualizare; PISA duce la transformarea orei de clasă în oră de pregătire pentru test, ceea ce contrazice idealul său de studiu autoreglat; în sfârșit PISA se află în slujba concurenței, chiar dacă aceasta e produsă artificial tocmai prin evaluarea PISA – iar aici, expertul nu prea mai știe ce vrea: pe de o parte da, pentru că trebuie să rămânem competitivi, pe de altă parte nu, pentru că nu trebuie să existe nici un defavorizat al sistemului de educație. Că logica oricărui tip de competiție presupune și pierzători, asta este pentru expert – în cuvintele lui Kirkegaard – o neplăcere.

În ciuda diferențelor și a contradicțiilor interne există câteva convingeri solide, pe care experții moderni în educație le împărtășesc. Aproape toți se revendică de la Rousseau, altfel spus, sunt convinși că nou-născuții, copiii mici și cei de grădiniță sunt ființe minunate, pe deplin competente, multiplu superdotate, supertalentate și creative, care sunt ulterior corupte, deformate și distruse de un sistem de educație învechit. […]
În sistemul școlar (învechit) contează în final un singur lucru: să ai medie de trecere (susțin experții). Iar celor care vor mai mult, ceea ce, se pare, este valabil pentru toți copiii, fără excepție, li se explică ”să se mulțumească cu un nivelul mediu de cunoștințe” (Hütter/Hauser, Jedes Kind ist hochbegabt, pag. 17). În acest reproș experții sunt de aceeași părere: ”Virtutea cea mai apreciată în sistemul de educație german este conformismul […] Un nivel ridicat de creativitate și ambiție, chiar și atunci când e apreciat de unii profesori, este în mare măsură incompatibil cu școlile noastre” (Precht, Anna, die Schule und der liebe Gott, pag. 109 și următ.). […] Expertul în educație crede cu putere în ”inevitabilitatea creativității” care nu-l lasă să-și imagineze măcar, că ar putea exista cineva, care nu este sau nu vrea să fie creativ. Trecând peste ceea ce este creativitatea în acest context și felul în care se măsoară, expertul practică un cult al noțiunilor de unicitate, talent, abilitate și originalitate, ceea ce trezește suspiciunea că ceea ce în secolul al XVIII-lea era definit ca ”genialitate” și ”ales al sorții” – după formula lui Immanuel Kant, este acum valabil pentru oricine. Căci natura – în viziune romantică modernă – s-a corectat între timp, nu mai cunoaște aleși și scutură uniform peste toți copiii din cornul abundenței de talente. Abia societatea cu instituțiile ei duce la atrofierea acestor talente. […]

Lumea experților în educație este una în care toți oamenii sunt identici prin ceea ce îi diferențiază. Toți sunt superdotați, dar fiecare în felul său. În aceste condiții, nu miră pe nimeni că spiritul pedagogic al modernității, flancat de genetică și neurologie, este îngrozit de medie și de mediocritate. Normalitatea a devenit un fel de bau-bau al vremurilor moderne în care diferența a devenit normă: orice, numai să nu te afli în mijloc, să nu fii un om obișnuit, în nici un caz mediocru, mai ales că în competiția globală putem marca doar prin excepționalitate. Nu ne mai putem permite să neglijăm talentele – acesta e crezul generalizat care lasă să se întrevadă adevăratele intenții din spatele acestui interes pentru copii. În aceste condiții, e puțin surprinzător faptul că unii dintre acești experți caută sfaturi la McKinsey și sunt convinși că salvarea sistemului constă în transformarea acestuia într-un agent economic. Concurență, sisteme de stimulare pentru profesori, calități de manageri pentru directori, o piață liberă pentru furnizori și clienți – și deja ne aflăm în minunata lume nouă a educației. […]

Pentru expertul în educație este destul de simplu să descrie ce este educația: ”a-ți găsi drumul spre sine și spre lume” (Precht, Anna, die Schule und der liebe Gott, pag. 174). Ai dreptul să te miri cum de generațiile anterioare, care în mod evident nu și-au găsit nici drumul în lume și nici spre sine ca urmare a educației greșite, au reușit totuși să supraviețuiască și să nască experți în educație, dar asta ar însemna să ne pierdem în detalii. Este de la sine înțeles că educația presupune definirea raportului dintre om și lume, precum și a raportului cu sine însuși – pe acestea le știm cel târziu de la Humboldt. Diferența este că educația de tip clasic, bună de aruncat la gunoi de vreme ce nu mai are nici un fel de realizări, ar trebui înlocuită cu abilități precum cunoștințe experimentale, autoorganizare, creativitate, spirit de echipă sau originalitate, acumulate, probate și adâncite la modul ideal în afara școlii, într-un context apropiat vieții de zi cu zi. […]

Paradoxul formulat aici reprezintă una din dilemele centrale ale discursului educațional actual. Pe de o parte, educația ar trebui să susțină elevul să se orienteze în lume, pe de altă parte lumea se schimbă atât de repede, încât nimeni nu mai poate spune, ce trebuie să știi sau să poți ca să te orientezi în ea. Concluzia pe care o poți trage este, fie să răspunzi doar la acele întrebări care par să preocupe în prezent sufletul copiilor, fie să dezvolți în aceștia doar acele abilități despre care presupui că-i vor fi de ajutor în viitorul apropiat. Că în aceste condiții viața însăși este cel mai bun maestru – o înțelepciune veche – este vândut astăzi în haine la modă drept inovație. […]La modul ideal am putea preda copiii cu totul vieții, cel mai probabil vor căuta și își vor însuși singuri ceea ce este important pentru ei. […]

Viața, deci. Experiența. Doar prin acestea se învață, pretinde expertul, iar în sprijinul acestei afirmații are cel puțin frați de arme importanți: ”O uncie de experiență, afirmă Benjamin Franklin, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, este la fel de valoroasă ca o tonă de teorie”. Din nou ni se cântă imnul teoriei terne și al copacului înverzit al vieții și se ignoră în același timp că modul de viață modern, care a dus după cum se vede la necesitatea revoluționării sistemului de educație până la confundarea lui cu viața, este în mare măsură rezultatul teoriei terne. Succesul și atractivitatea educației, din care se hrănește și expertul, își au rădăcinile în distanța dintre aceasta și viață și nu în apropierea dintre ele. Expertul în educație uită o simplă, dar centrală înțelepciune: ”Dacă educația ar fi viață în sensul actului imediat de viață, ea ar putea fi preluată complet viață.” (Heinz Joachim Heydorn: Zur Aktualität der klassischen Bildung, in H.J.H.: Bildungstheoretische Schriften, Bd. 1, Frankfurt/Main 1980, Pag. 308).

Când nu mai există nimic de predat, pentru că numai acele întrebări sunt interesante, care vin din universul copilului, atunci și profesorul devine inutil. El nu mai are nimic de dat mai departe, pentru că viața se învață oricum de la sine. Nu, chiar de la sine nu, un pic de asistență nu strică. Profesorul se transformă în coach, ”însoțitor” în procesul de acumulare de cunoștințe, elevul devine ”partener”. Întâlnirea are loc de la egal la egal, însoțitorul își oferă ajutorul numai atunci când partenerul o cere. În principiu însă, învățăcelul învață autonom, autoreglat și își controlează singur progresele.[…]

Fără nici o îndoială, aici se desfășoară în fața ochilor noștri o idilă – atâta doar că e una înșelătoare. Întrebarea clasică – cum să creștem tineri maturi, e rezolvată dintr-un condei prin declararea tinerilor ca fiind maturi de la bun început. Că acolo unde au fost puse în practică principiile studiului autonom și autoreglat, în primul rând copiii care provin din medii sociale defavorizate sunt solicitați peste măsură, e pur și simplu ignorat. Însă este important să remarcăm renunțarea demonstrativă la principiul de bază al oricărei culturi, conform căruia generațiile tinere construiesc pe baza cuceririlor și cunoștințelor generațiilor anterioare. Se ignoră ideea fundamentală că educația ”constă numai într-o foarte mică măsură în așa-numitele experiențe personale. În esență este vorba de a prelua din experiențele altora, în mod special din cele ale generațiilor anterioare care ne sunt transmise sub formă de bunuri culturale.” (Roland Reichenbach: Für die Schule lernen wir. Plädoyer für eine gewöhnliche Institution, Seelze 2013, Pag. 130). […]

Într-adevăr conceptul de ”învățare experiențială” stimulează uitarea culturală. Multe trebuie redescoperite, și nu în ultimul rând, un bun exemplu în această privință este expertul însuși. Mare parte din ceea ce el ne prezintă drept cunoaștere revoluționară provine din clasicii pedagogiei de la Comenius până la Humboldt, precum și din reformele pedagogice ale începutului de secol XX. Și tocmai glorificarea vieții ca loc al procesului de învățare a dus nu numai la o adevărată aversiune față de spirit și știință, dar a lipsit și școala de singura funcție care îi mai conferă o rațiune de a fi într-o societate modernă: un loc al inspirației și al studiului care este eliberat în mare măsură de constrângerile și necesitățile vieții. Cel care se dedică numai acelui lucru de care are imediată nevoie, cel care se orientează numai după utilitate și beneficiu va rămâne în cel din urmă limitat. […]

Libertatea, bucuria, plăcerea care pot iradia din întrebările, poveștile, operațiile logice, limbile străine, operele de artă, fenomenele naturale cu care te ocupi fără a fi nevoit să justifici dacă toate acestea sunt în stare să rezolve probleme actuale sau viitoare, toate acestea sunt ținute în mare măsură la distanță de tineri prin apropierea prost înțeleasă dinte educație și viață. Cu aceasta le este luată tocmai șansa de a dezvolta un orizont lărgit de cunoștințe care este reclamat în mod retoric. Oricât de importante ar fi experiențele personale – de făcut, le facem oricum; valoarea unui sistem de educație constă în aceea că deschide posibilitatea cunoașterii și a re-cunoașterii tocmai a acelor lucruri care nu se află în imediata apropiere a tinerilor. […]

În fapt soluția e simplă. Este de la sine înțeles că avem nevoie de dezbateri și discursuri despre educație. Și tot de la sine înțeles este că avem nevoie de experiența și cunoștințele celor pentru care educația este o temă, care luptă pentru dreptul la educație și care nu acceptă ca noțiunea de educație să fie reinterpretată și practica ei deformată până la punctul în care nu mai merită să lupți pentru ea. Însă discursul educațional nu trebuie să fie dominat de concepte care, deși bine intenționate, sunt încărcate ideologic și îndepărtare de realitate, doar superficial adecvate copiilor și ostile spiritului. […] Un prim pas ar fi să-i ascultăm pe cei care se ocupă zilnic cu educația: de exemplu, profesorii. Pentru aceasta e însă necesar, să-i încurajăm să-și publice experiențele și cunoștințele fără teama de a fi acuzați că ei apară doar perspectiva branșei din care fac parte. Ceva mai multă sinceritate și abandonarea ideii că educația este soluția tuturor tipurilor de probleme ar fi de ajuns pentru început.”

Expertul în educație / Psihopatologia unui caracter social

Konrad Paul Liessmann ”Geisterstunde. Die Praxis der Unbildung” (Ora fantomelor. Practica non-educației)

EduScrum

Șuncă cu ciocolată, Versace în magazine H&M, biserică atee, secolul nostru pare să nu se dea în lături de la nimic, oricât de absurd, bizar sau straniu ar fi. Inventivi, corifeii educației moderne nu s-au lăsat mai prejos: au măritat educația cu IT-ul și de-odată au simțit vibe-ul pozitiv al proaspetei familii: eduScrum.

Vibe-ul de mai sus nu e o ironie menită să vă atragă atenția, el stă negru pe alb în ghidul eduScrum: ”When you are in a eduScrum class you can feel the energy and positive vibe” (The eduScrum Guide, pag. 4). Iar când la mijloc e atâta energie și vibrație pozitivă nu se poate să nu devii curios. Ce este deci eduScrum?

Dacă ”educație” ne spune fiecăruia ceva, ”Scrum” este un termen care se cere explicat. El se referă la un set de reguli de organizare a muncii în domenii complexe de activitate, cum ar fi în IT. Accentul în Scrum cade pe munca în echipă. În IT și, în general în mediul de afaceri, organizarea muncii în echipă îndeplinește o dublă funcție: pe de o parte este vorba de paralelizarea muncii și deci eficientizarea ei, pe de altă parte de controlul muncii, fiecare membru el echipei este controlat și controlează la rândul său activitatea celorlalți membri. În Scrum funcția de control este extrem de importantă și are rolul să asigure funcționarea optimă a echipei dar și a fiecărui membru în parte. Fiind vorba de persoane, optimul se poate obține ținând cont de psihologie și de factorii care influențează comportamentul uman, factori care sunt aplicați de mult în economie, în mod special în marketing și vânzări.

Spre exemplu, un principiu psihologic este acela al consecvenței conform căruia tindem să fim consecvenți cu afirmațiile și acțiunile noastre indiferent dacă asta ne face să acționăm împotriva propriilor intereselor. Este o tehnică foarte frecventă printre agenții de vânzări care, înainte de a-și oferi produsul, să spunem paste, întreabă cumpărătorul dacă îi place mâncarea italiană. Cum majoritatea dintre noi răspunde afirmativ, ne trezim în situația în care am achiziționat produsul fără a avea nevoie de el. Principiul consecvenței este cel care ne face să acționăm în felul acesta: odată ce am declarat că mâncăm cu plăcere mâncare italiană, deci și paste, consecvent este să primim oferta făcută, altfel am percepe refuzul nostru ca pe o contradicție internă: îți place să mănânci, dar nu cumperi, deci nu mănânci (mai multe în ”Psihologia persuasiunii” de Robert Cialdini ). Elementul central al consecvenței este promisiunea sau angajamentul inițial (în exemplul anterior afirmarea preferinței pentru un anumit gen de produs).

Scrum funcționează în mod similar, fiecare membru al echipei se angajează, ”își alege” în fața celorlalți membri ai echipei să ducă la bun sfârșit o sarcină într-o anumită perioadă de timp. Conform principiului consecvenței membrul echipei va face tot posibilul să-și îndeplinească sarcina în timpul prestabilit, chiar dacă situații neprevăzute sau o evaluare inițială deficitară l-ar împiedica. Sigur, Scrum nu spune nimic despre tehnici de persuasiune, dimpotrivă, Scrum vorbește de autonomie, libertate, flexibilitate. În realitate, gradul de autonomie al fiecărui membru este relativ scăzut: sarcinile dintre care angajatul ”alege” sunt subordonate unui scop prestabilit, fix, iar termenele de livrare se orientează după practica curentă. (Cum ar reacționa membrii echipei dacă unul dintre colegi și-ar lua ca timp de rezolvare pentru o sarcină de o ora o zi întreagă?) În exercitarea funcției de control echipa este esențială: este organismul în față căruia angajatul face promisiunea inițială, dar și organismul care asigură și verifică condițiile în care un membru al echipei se achită de sarcina sa.

Revenind la eduScrum, constatăm că ideea de lucru în echipă se menține și aici pe o poziție centrală. Obiectiv privind, există însă o deosebire esențială între mediul economic și educație. În mediul de afaceri membrii echipei au, cu rare excepții, sarcini diferite. Chiar dacă lucrează la același proiect sau au sarcini similare de executat, totuși, nici un membru nu livrează același lucru cu alt membru (altfel ar contrazice principiul economic al eficienței). În educație însă, elevii trebuie să învețe cu toții același lucru. Sarcinile lor sunt identice. (Vă puteți închipui o echipă de elevi care învață engleză și în care unul învață verbele, altul substantivele, etc.?) Mai mult decât atât, procesul de învățare este unul individual, nu se poate învăța în echipă: poți repeta în echipă ceea ce ai învățat, poți face exerciții practice în echipă, dar procesul de descifrare a sensurilor, de memorare, de punere în context a materiei este unul profund individual. Și atunci pe bună dreptate te întrebi ce aduce ”învățarea în echipă”? De altfel aceasta este și una din caracteristicile educației moderne, peste tot se vorbește de echipe de lucru, proiecte în echipă, etc. În România fenomenul este poate mai puțin vizibil, dar în Germania inclusiv mobilierul școlar este adaptat astfel încât să faciliteze lucrul în echipă: mese triunghiulare care pot fi ușor combinate într-un grup de patru mese, bănci ușoare care pot fi mutate de elevi și aranjate în diferite configurații. Cred că răspunsul la întrebarea de mai sus îl dă eduScrum. Echipa nu mai are funcția de paralelizare a muncii – nu există nimic de paralelizat în educație, ea păstrează doar funcția de control.

În eduScrum ca și în educația modernă elevul este controlat și chiar manipulat într-o manieră subtilă, la nivel psihologic în timp ce i se vorbește de autonomie, flexibilitate, responsabilitate, motivație, etc. Acest lucru devine vizibil dacă ne uităm la principiile eduScrum: transparență, verificare, ajustare (”transparency, inspection, adaptation” – The eduScrum Guide, pag. 6,7).

Lucrul în cadrul echipei este perfect transparent. EduScrum recomandă echipe de 4 elevi organizați, după model economic, în jurul unui eduScrum Master cu rol de coordonator al echipei și care primesc sarcinile de lucru – materia pe care elevii o au de parcurs de la ”Product Owner”, alias profesor. Sarcinile de lucru sunt fixe, inflexibile. Deși eduScrum vorbește de autonomie și învățare centrată pe elev, în realitate elevul nu poate modifica în nici un fel obiectivul. Ceea ce este lăsat în sarcina elevului este cum și în ce ordine parcurge materialul pus la dispoziție de profesor sau de echipă, dar scopul rămâne fix. Se ajunge astfel la ajustarea comportamentului elevului prin controlul rezultatelor (engl. ”output control”). Acestea – rezultatele – sunt perfect transparente atât pentru membrii echipei cât și pentru ”Product Owner”, întrucât echipele organizează zilnic întâlniri de control în care are loc evaluarea rezultatelor. În cadrul acestor întâlniri rezultatele evaluării sunt fixate pe ”Flip”, o foaie de Flipchart (The eduScrum Guide, pag. 17) și rămân astfel la vedere pentru membrii echipei și pentru ”Product Owner”. Aceasta produce o presiune suplimentară asupra membrului care nu și-a îndeplinit sarcinile la care s-a angajat. În situația în care rezultatele nu sunt pe măsura obiectivelor, metodologia eduScrum propune ajustarea planului individual de lucru al elevului sau a modului de abordare a materialului, altfel spus, elevul se adaptează obiectivelor și nu obiectivele elevului.

Dacă este să comparăm educația tradițională cu noua abordare de tip eduScrum constatăm că în educația de tip clasic elevul era în mod real autonom în raport cu materia de parcurs. Cu toții am avut colegi capabili care erau în stare să reproducă o lecție predată în clasă fără să deschidă manualul. De-asemenea am avut colegi care refuzau să învețe fiind mulțumiți cu o notă de trecere. În eduScrum lucrul acesta nu mai este posibil. Profesorul pune le dispoziția echipei un material, iar echipa stabilește în amănunt cine, ce, când parcurge materialul, organizează întâlniri în cadrul cărora se stabilește cine ”și-a făcut planul” și cine se află în întârziere. Cei care se află în întârziere, pe lângă faptul că sunt trecuți ”la flip”, au și obligația de a-și ajusta abordarea astfel încât obiectivul să fie atins.

La prima vedere, un astfel de sistem pare să-și atingă obiectivele. În ciuda controlului excesiv elevul ajunge la rezultate, unde ar fi problema? Problema este că prin controlul excesiv elevul este sistematic descurajat să acorde timp și energie cunoștințelor care nu sunt cuprinse în planul eduScrum. Nici în etapa de planificare, nici în cea de evaluare și cu atât mai puțin în cea de ajustare nu este loc de material extracurricular. Ori școala este, sau ar trebui să fie, doar punctul de pornire în studiu. Performanța se obține continuând ceea ce s-a început în clasă. Discuțiile libere cu profesorii, întrebările elevilor în afara lecției nu mai pot avea loc într-un cadru planificat până la ultimul minut. De altfel, profesorul, degradat la rol de ”Product Owner”, nu mai are rol de predare, conform ghidului eduScrum, profesorul predă un singur lucru: cum funcționează eduScrum. În rest, susține constituirea echipei, se asigură că metodologia eduScrum este respectată, intervine – în caz că este solicitat, cu explicații, încurajează energia, amuzamentul și angajarea elevilor, protejează echipa, încurajează elevii (The eduScrum Guide, pag. 10).

Dar nu numai parcurgerea unui material extracurircular este descurajată, elevul nu poate veni cu o soluție neconvențională la o problemă dată întrucât nu are un cadru de evaluare pentru ea. Se încurajează astfel un conformism care nu mai are nimic de-a face cu ”educația spre creativitate” sau cu ”pregătirea pentru secolul 21„, expresii atât de apreciate de educația modernă…

O altă problemă majoră este motivația extrinsecă. La modul ideal elevii ar trebui să aibă față de materiile școlare o motivație intrinsecă: curiozitate, pasiune, imbold lăuntric. Sigur că nu este o așteptare realistă ca elevul să fie motivat intrinsec față de toate materiile, aici intervin preferințe, mediu, aspecte legate de personalitatea elevului. Atunci când nu este motivat intrinsec, elevul poate fi motivat de factori externi: notă, recompensă, pedeapsă. Din psihologie se știe însă că motivația extrinsecă tinde să anihileze motivația intrinsecă. Altfel spus, interesul real al elevului pentru o anumită materie poate fi anihilat de metode false de educație: recompense, presiune, control excesiv. EduScrum se bazează exclusiv pe factori motivaționali externi.

EduScrum nu a ajuns, din fericire, în școală. Doar că el ne arată direcția spre care se îndreaptă educația modernă convinsă că poate transforma elevul într-un discipulus oeconomicus, gata oricând de a se lăsa valorificat pe piața liberă…