Category: Tehnologie

Tehnologie

Frankenstein

Ana-MariaLeave a comment

 Ca să scriu un text șchiop mie îmi ia, cu tot cu revizuiri, o zi întreagă. Scriu, șterg, mai scriu o dată, mă feresc să recitesc pentru că voi șterge din nou, mai scriu o bucată, îmi vine altă idee, și uite-așa trece ziua. La final nu sunt mulțumită, abandonez și asta e. Mi s-a întâmplat de puține ori să nu abandonez și să slobozesc în lume vreo comicărie.

Tot chinul ăsta, ChatGPT ți-l poate lua în câteva secunde: ”scrie un text despre inutilitatea textelor generate de tine. Argumentează că un text pe care însuși autorul nu are răbdare să-l scrie și probabil să-l citească nu poate prezenta interes. Scrie la persoana întâi, tonul să fie autoironic și ușor melancolic. Amintește de good old times când oamenii aveau disciplina scrisului. Întreabă-te retoric care ar fi valoarea romanului ”Zauberberg” dacă în loc să fie scris de Thomas Mann ar fi fost generat de tine.” Cam așa sau cam pe-acolo.

Evident, nu am curajul să pun AI-ul la treabă, rezultatul ar fi impecabil și… absolut inutil. Nu ar fi deloc clar cine și ce anume regretă. Iar să pretind că textul mi-ar aparține m-ar face să mă simt ca un impostor – ceea ce la drept vorbind chiar aș fi.

Dar problema e alta. Orice scriitură are un duh, există în spatele ei o intenție, o voință față de care, ca cititor, nu ești neutru: autorul poate să fie un geniu sau dimpotrivă, un tăntălău, acolo are dreptare și dincolo nu, aici e stângaci ori ilogic, iar expresia asta e comică, acolo l-a imitat nefericit pe cutare și aici e original, în fine, fără curiozitate, încruntare, indignare, bucurie, invidie, regret, melancolie, nedumerire, nu te poți numi cu adevărat cititor. Care e sufletul unui text generat de AI? Cu cine discuți de fapt? S-ar putea argumenta că acolo ar fi laolaltă toți scriitorii, tehnicienii, lingviștii care au contribuit la antrenarea modelului de AI, dar mi-e teamă că acest Frankenstein imaterial nu e nici pe departe atât de atrăgător ca un roman de Thomas Mann…

Să recunoaștem: suntem cuprinși de entuziasm. Jurnaliștii își scriu articolele cu ChatGPT, elevii temele așijderea, pe capul copywriter-ilor s-a vărsat din plin binecuvântarea textelor generate automat, specialiști în prompt-uri te învață cum să scrii o carte într-o oră, pe scurt, am devenit cu toții scriitori. Nedumerirea mea este: cine citește? E minunat că am devenit atât de productivi și eficienți, dar care e piața căreia ne adresăm? Cine cumpără? O regulă economică elementară spune că oferta se adaptează cererii, de unde vin, deci, legiunile de cititori care vor devora precum termitele toată producția ChatGPT? Dar să nu ne pierdem cu firea: sunt convinsă că, prin birourile vreunei companii gigant, ori poate mai modest, într-un garaj, există deja în teste un agent de inteligență artificială care citește, cu maximum de interes și spre propria cultivare, toată cărțile generate automat într-o oră.

Iar noi, după ce am pus la treaba mașinile-scriitori și mașinile-cititor, ne putem întoarce la textele noastre imperfecte care ne stârnesc valuri de încântare, depresie, exuberanță, tristețe, după caz…

Școala S.A. în societatea cunoașterii

Ana-MariaLeave a comment

Trăim în societatea cunoașterii. Ce ne poate flata mai mult de-atât? Cine trăiește într-o astfel de societate nu poate fi decât ”cunoscător”, după cum în societatea agrară erai agricultor, iar în cea industrială fie industriaș, fie lucrător în industrie. ”A fi cunoscător” înseamnă a fi rațional, informat, autocritic, rezonabil, curios, precaut, creativ, pe scurt înțelept. Deși vei găsi cu greu pe cineva să contrazică afirmația că trăim în societatea cunoașterii, afirmația care derivă de aici – anume aceea că suntem ”cunoscători”, nu se bucură nici pe departe de același consens.

Nou-înființata Școală Națională de Farmece și Ghicit  – pe cuvânt de onoare că nu e o glumă, matematica echitabilă care încurajează ”răspunsuri multiple” în locul rezultatului corect – profund ”discriminatoriu”, analfabetismul funcțional, negarea biologiei – nu suntem bărbați sau femei în funcție de cromozomii XX și XY, ci de propria noastră subiectivitate – toate acestea sunt exemple-dovezi ale unei societăți foarte depărtate de ”cunoaștere” și „înțelepciune”.

Cum se explică această discrepanță? Ca să înțelegem, să pornim de la noțiunea de ”cunoștințe”. Cunoștințele sunt legate indestructibil de sens, de înțelegere, pătrundere în miezul lucrurilor. La baza acestora stă dorința ”cunoscătorului”, pe de o parte de a ajunge la adevăr, iar pe de altă parte, convingerea că acesta există și se poate ajunge la el. Din perspectivă economică ceea ce se urmărește însă, nu este adevărul, ci utilitatea cunoștințelor. Ceea ce știu nu mai este adevărat sau fals, ci se poate valorifica sau nu, aduce câștig sau nu. Să fim sinceri cu noi înșine: câți părinți își încurajează copilul să învețe latina sau, și mai groaznic, greaca veche și câți părinți investesc sume respectabile în studiul limbii engleze? (Și dacă tot suntem aici: noua școală de farmece și ghicit poate să vândă promisiuni false, dar ”se rentează”, de aceea apariția ei era o simplă chestiune de timp.)

Societatea cunoașterii nu se referă la o societate de înțelepți, ci la o societate care caută moduri de valorificare a cunoștințelor. Ea este forma măgulitor-evoluată a ”societății informaționale”, iar informația este, nu-i așa, materia primă principală a societății moderne. Societatea cunoașterii produce specialiști în prelucrarea informației, nu căutători ai adevărului. Cu un exemplu al lui Jochen Krautz: ”Pe un angajat al unui Call-Center din cadrul unei companii de telefonie nu îl interesează adevărul, el prelucrează informații: ascultă plângerea clientului, încearcă să afle unde ar putea fi greșeala, caută în calculator după o posibilă rezolvare. Telefonistul nu vrea să înțeleagă (și nici nu poate), cum funcționează telefonul clientului. Mai degrabă este vorba de un program standard pe calculator, cu pași bine definiți de rezolvare a problemei, căruia angajatul trebuie să i se adapteze, similar muncitorului aflat în fața benzii rulante de producție. Aceasta este prelucrarea industrială a informației.”

Așa cum revoluția industrială a făcut munca meșteșugarului ineficientă și l-a trimis pe acesta în fabrică să supravegheze producția automatizată, tot astfel, revoluția digitală transformă inginerul, medicul, profesorul, etc. într-un supraveghetor al procesului digital de prelucrare a informației. Medicul nu mai discută azi cu pacientul, nu mai încearcă să înțeleagă felul particular în care boala evoluează în organismul acestuia, el are un protocol de urmat, un program de calculator care îi sugerează diagnosticul și tratamentul în funcție de un chestionar standard. În aceste condiții consultarea fizică a pacientului devine irelevantă, de unde impunerea telemedicinei ca alternativă la medicina clasică. Nici profesorul nu mai investește în relația cu elevii săi, ca și medicul, are un protocol de urmat, chestionare de evaluare a elevilor, indicatori de îmbunătățit. În cuvintele lui Paul Konrad Liessmann: ”Nu muncitorul devine instruit, ci cel instruit este transformat în muncitor. Dacă lucrurile ar sta invers, am transforma corporația într-o universitate și nu universitatea într-o corporație.”

Între revoluția digitală și cea industrială diferența nu este de fond: ambele funcționează în logica procesului de producție automatizat, ci de materie primă: azi prelucrăm automatizat pe lângă resursele materiale și pe cele imateriale – informația, sau mai modern, cunoștințele. Odată intrate în logica industrială însă, cunoștințele devin, ca orice resursă, degradabile. De aici obsesia pentru ”învățarea de-a lungul întregii vieți”, adică acumularea continuă de cunoștințe noi și eventual ”uitarea” celor vechi care nu mai pot fi valorificate. În societatea cunoașterii a învăța nu este o opțiune, ci o obligație. După cum tot o obligație este să înveți ceea ce trebuie, ceea ce așteaptă / are nevoie producția sau piața – la nevoie chiar lucruri false dacă acestea o cer. Angajatul Call-Centerului din exemplul lui Krautz va trebui să (re)învețe periodic utilizarea noii versiuni sau a unei noi aplicații de prelucrare a cererilor clienților.

E bine de reținut deci, că modernitatea nu încurajează prin ”învățarea de-a lungul întregii vieți” versiuni îmbunătățite ale propriei noastre persoane, ci capacitatea noastră de a ne adapta fără rezistență la toate schimbările pe care economia le cere. Rezultatul e conformismul, nu înțelepciunea.

Toate acestea au consecințe asupra sistemului de educație. Dacă relevanța cunoștințelor este limitată în timp, nu mai are prea mare importanță ce învață copiii la școală. Oricum, odată ajunși la locul de muncă vor fi nevoiți să învețe altceva. Acest fapt este lucrativ din dublă perspectivă: pe de-o parte, învățarea de-a lungul întregii vieți deschide larg porțile sistemelor private de calificare și recalificare profesională, pe de altă parte, finanțarea (re)formării profesionale este transferată de la stat (de exemplu prin învățământul public) în sarcina angajatului.
Dar dacă ceea ce înveți la școală nu mai are importanță, atunci ce e important? Și aici logica pieței a găsit un răspuns: a învăța să înveți. În condițiile în care cunoștințele ”se învechesc”, e necesar să deții instrumente pentru adaptarea rapidă la noile cerințe, tehnici de acumulare rapidă de cunoștințe, și de aici orientarea învățământului spre această nouă ”competență”. Oricât de logic ar suna din perspectivă economică, ”a învăța să înveți” este echivalent cu încercarea de a învăța să gătești fără alimente sau de a învăța să pictezi fără vopsele. La o privire mai atentă această competență se dovedește a fi un simplu instrument de propagandă.

Să rezumăm: societatea cunoașterii nu este o societate în care oamenii cunosc sau știu sau înțeleg, ci o societate în care indivizii își adaptează cunoștințele în funcție de valoarea lor de piață. Pentru aceasta e indispensabil ca resursa umană să se ”rescrie” / ”reinventeze” ori de câte ori e necesar, de unde necesitatea de a învăța de-a lungul întregii vieți și de a ști să înveți.

Dacă pe termen lung o societate de conformiști care a redus cunoașterea la ceea ce poate fi valorificat financiar este o societate viabilă, rămâne de văzut. Eu însă rămân sceptică.

Data viitoare (din nou) despre competențe.

Stop digitalizării școlii românești!

Ana-MariaLeave a comment

Nu cred că spun ceva nou când afirm că școala on-line nu funcționează. Elevi, părinți, profesori, cu toții suntem de acord că ceea ce fac copiii în fața monitoarelor mai mici sau mai mari poate fi orice, dar cu siguranță nu poate fi numit ”școală”. Cu toate astea, la nivelul politic – național și european – continuă să se manifeste un soi de euforie cu privire la digitizarea școlii, suntem de sus asigurați că ”suntem pe drumul cel bun”, ne mai lipsesc cel mult câteva mii de tablete, câteva sute de conexiuni Internet și câteva platforme de tip MOOC ca lucrurile ”să meargă ca pe roate”.

Această euforie se bazează pe câteva argumente „forte”, ce ne sunt mai mult sau mai puțin explicit livrate de milioane de articole, site-uri, persoane ”competente”, etc. împreună cu imbatabilul ”criza sanitară e de vină”. De aceea cred că nu e lipsit de interes să ne aplecăm cu ceva mai multă atenție asupra câtorva dintre aceste argumente.

1. Ni se spune că tehnica digitală îmbunătățește procesul de învățare. În realitate există numeroase studii care arată că tehnicile clasice de învățare – profesorul, cartea, creionul și hârtia – sunt superioare în ceea ce privește nivelul de cunoștințe și durata păstrării acestora în memorie în comparație cu laptopul sau monitorul. Cel târziu de la cunoscutul studiu Hattie știm că factori de genul gradului de pregătire și dedicație al profesorului, al relației elev-profesor sau a stadiului de dezvoltare cognitivă a elevului influențează pozitiv procesul de învățare, în timp ce introducerea mijloacelor digitale (filme, fișierelor audio, prezentări, etc.) tind să aibă o influență nulă sau chiar negativă.

Despre efectele negative ale digitizării au scris între alții Manfred Spitzer (Demența digitală, Disconfort digital: riscuri, efecte secundare și pericole ale digitizării), Ralf Lankau (Nimeni nu învață digital), Gerald Lembke, Ingo Leipner (Minciuna educației digitale: de ce copiii noștri nu învață cum să învețe). Studiile citate, argumentele, recomandările acestor autori merg în aceeași direcție: cu cât sunt mai tineri, cu atât mai mare trebuie să fie distanța dintre copii și aparatele digitale.

A vorbi în aceste condiții de introducerea calculatoarelor la grădiniță (”Prietenul meu, calculatorul”, etc.) este echivalent cu a transforma o generație de copii sănătoși într-una de copii cu nevoi speciale. În cuvintele lui Manfred Spitzer: ”Un copil are anumite nevoi, are nevoie de input. El trebuie să pipăie lucruri, trebuie să învețe cum se folosesc lucrurile care îl înconjoară. Copiii vin astăzi la școală și nu mai sunt în stare să țină stiloul în mână pentru că singura lor activitate a fost să șteargă cu mână un ecran de sticlă; dacă nu-și antrenează mâna atât motoric cât și senzorial, ei vor fi în dezavantaj, într-un mare dezavantaj. Creștem o generație cu nevoi speciale, o spun la modul drastic. Cu cât mai multe poezii și jocuri pe degete exersează în copilărie, cu atât sunt mai buni la matematică la 20 de ani, pentru că numerele și relațiile complexe dintre ele ajung în creier prin intermediul degetelor. Dacă la grădiniță s-au ocupat numai de ”ștergerea” unui ecran, apogeul carierei lor va fi specialist în curățenie. Cred că ar trebui să evităm asta.”

2. Ni se spune că memorarea, acumularea de cunoștințe sunt inutile de vreme ce orice informație este disponibilă pe Internet (Wikipedia, Google, etc.). În realitate Wikipedia și Google sunt cu atât mai utile cu cât bagajul de cunoștințe pe care deja îl deținem este mai mare. Un ”căutător competent” pe Google este cel care poate introduce detalii despre subiectul căutat, rafinând rezultatele obținute. În plus, cu cât știm mai mult, cu atât suntem mai în măsură să distingem între rezultatele corecte și cele eronate, rău-voitoare sau interesate. Google nu poate opera această selecție pentru noi. Nu e întâmplător faptul că Internetul este în primul rând un instrument de lucru pentru persoanele cu o temeinică instrucție clasică.

Nu numai că Internetul nu te ajută dacă nu ai cunoștințe solide prealabile, dar ce e mai grav, sugerează ideea că instruirea poate fi ”consumată” de-a gata, pe loc și eficient. Despre cât de amăgitoare este această idee ne vorbește Paul Konrad Liessmann: ” Când studenții găsesc ceva pe Google, nu sunt de cele mai multe ori în stare să clasifice corect rezultatele din cauza lipsei de cunoștințe. Dacă nu ai absolut nici o idee despre istoria biblică evreiască, atunci articolul din Wikipedia despre regele David nu-ți este de nici un folos. De asemenea, elevii oftează când li se cere să citească un fragment din 20 de pagini. Nu mai există curiozitate cu privire la modul în care este dezvoltată o idee într-un text. Vor rezultatul imediat, cât mai scurt și eficient posibil. Acest lucru corespunde Zeitgeist-ului non-educației : Nu risipi resursele intelectuale! Doar că trebuie să fim conștienți că nu există spirit fără risipă.”

3. Ni se spune că tehnica este neutră din punct de vedere educațional, că este o unealtă prin care susținem procesul de învățare. În realitate datele nu sunt niciodată ”neutre”, în cuvintele lui Rob Kitchin și Tracey P. Lauriault ele sunt ”expressions of knowledge/power, shaping what questions can be asked, how they are asked, how they are answered, how the answers are deployed, and who can ask them.” (vezi aici, pag. 4).

Cu alte cuvinte un sistem digital de educație reflectă poziția celui care modelează respectivul sistem, valorile pe care acesta le are, aspectele pe care el le consideră ca fiind importante de modelat. În sistemul analog de educație programa școlară era stabilită transparent la nivel de stat: el este cel care definește politicile educaționale și tot el stabilește mecanismele de control. În condițiile trecerii la tehnica digitală statul devine din ce în ce mai incapabil să asigure mecanismele de control asupra conținutului educațional, întrucât algoritmii puși la dispoziție de furnizori sunt netransparenți. Altfel spus, ceea ce învață elevii la școală va fi transferat din programa școlară accesibilă, publicată de Ministerul Educației, în algoritmii necunoscuți de la Microsoft, Google, etc.

De reflectat este și faptul că în zona divertismentului și a canalelor de socializare scandalurile legate de cenzură, ștergerea mesajelor utilizatorilor, distribuirea preferențială a postărilor au devenit regula. Influențarea opțiunilor, eliminarea opiniilor indezirabile, suprimarea dialogului sunt fenomene asociate tehnicii digitale, care devin pe zi ce trece mai vizibile. În aceste condiții nu ar fi naiv să credem că introducerea tehnicii digitale în școală ar fi ferită de asemenea probleme?

În mod cu totul curios tocmai părinții din Silicon Valley (cazul lui Steve Jobs este notoriu) își trimit copiii la școli private în care predarea se face în mod clasic de către un profesor care intră într-o relație directă cu elevul. Avem de-a face cu un trend în care unii copii se bucură de o școală fără tehnologie, control și influențarea comportamentului, în timp ce toți ceilalți intră în malaxorul uniformizării prin nudging și framing?

4. Ni se sugerează că protecția datelor sensibile ale copiilor este lipsită de importanță. În realitate introducerea tehnologiei digitale în educație înseamnă colectarea și procesarea datelor despre școlari, analize, infrastructuri de date. Elevul se transformă în informație: note, calificative, rezultate, proiecte, inițiative, etc., totul este salvat, analizat, clasificat. Să nu ne amăgim că piața nu va găsi forme din ce în ce mai rafinate de valorificare a acestor date. De altfel primele aplicații au și început să apară. În America este populară aplicația ClassDojo, care colectează date legate de comportamentul elevilor în școală. Comportamentul dezirabil este recompensat printr-un sistem de puncte care te duce cu gândul la faimosul și criticatul scor social chinezesc.

Din punct de vedere tehnic aproape totul e posibil: de la ”citirea” expresiei faciale, a emoției care se manifestă prin vorbire, la poziția corpului sau a felului în care folosim pixul – vezi, de exemplu, EduPen de la Stabilo. În condițiile în care FMI recomandă deja acordarea de credite pe baza istoricului comportamentului nostru digital, e legitim să ne întrebăm, dacă copiii noștri nu vor avea în viitor de suferit de pe urma colectării masive de date despre ei.

5. Ni se sugerează că algoritmii digitali sunt imparțiali. În realitate aceștia produc diferențe și fac deosebiri între utilizatori, și cine poate garanta că aceste informații nu vor fi utilizate ulterior în defavoarea copiilor noștri? Asta nu pentru că cineva este rău intenționat, ci pentru că acesta este însuși principiul de funcționare al unui algoritm. Dacă ne întoarcem la exemplul menționat anterior, aplicația ClassDojo va împărți în mod automat, prin însăși modul de funcționare, elevii în ”cuminți” și ”obraznici”. Dar tot la fel de bine un algoritm poată să stabilească pe baza datelor colectate cine e ”inteligent” și cine e ”prost”, cine este ”violent”, ”impulsiv”, etc. Ideea cred că e clară: copiii noștri pot fi categorisiți, catalogați, selectați pe criterii netransparente și în parte discutabile moral și științific.

”IBM renunță să mai dezvolte tehnologii de recunoaștere facială” titrează pagina de internet economica.net. Explicația: ”Gigantul american IBM a anunțat că nu mai vrea să fie implicat sub nicio formă în recunoașterea facială, tehnologie despre care spune că este părtinitoare, creatoare de inegalități și discriminatoare.” Dar asta nu înseamnă mare lucru, orice sistem digital are la bază algoritmi, activitatea ”on-line” a copiilor noștri îi va urma fără ca ei să poată schimba sau influența în vreun fel aceste ”urme digitale”.

Departe de mine gândul să întorc roata istoriei în era tehnologiei analogice. Avantajele noilor tehnologii sunt evidente și există domenii ale vieții noastre care nu ar mai putea astăzi funcționa altfel. Însă e o mare diferență dacă eu stăpânesc tehnologia sau tehnologia mă stăpânește pe mine. În ceea ce îi privește pe copii, cred că locul lor este la școala fără monitoare, iar digitizarea trebuie introdusă numai acolo unde aceasta înseamnă cu adevărat un plus de valoare pentru procesul de învățare.

PS: Pentru cei care încă nu au semnat:

Stop digitalizării școlii românești!