Excesul de morală

Cu ceva ani în urmă o prietenă m-a întrebat de ce copilul meu nu are voie să se uite la televizor. „A nu avea voie să se uite la televizor” nu era expresia cea mai potrivită pentru situația noastră. Copilului meu nu-i era interzis nimic, doar că… nu aveam televizor. (Ceea ce nu însemna mare lucru de vreme ce aveam mai multe dispozitive conectate la Internet – la care, e drept, nu aveam acces decât noi, adulții).

Întrebarea mi-a rămas totuși în minte. Aș fi putut răspunde în multe feluri, potrivit lecturilor mele de atunci și a studiilor la modă, printre altele că duce la obezitate, la probleme cu vederea, întârzie dezvoltarea vorbirii, obișnuiește cu violența, tocește sensibilitatea, inhibă empatia, etc., etc. Abia mai târziu am înțeles ce mă deranja cu adevărat ”la televizor”: mass-media creează o lume fictivă, falsă, dar totodată și o morală, cel puțin din punctul meu de vedere, falsă. Nu pentru că cineva și-a propus explicit acest lucru, ci pentru că mass-media are o logică internă de funcționare, care nu poate fi îmbunătățită prin ”programe de calitate”. Nu spun că nu trebuie să ne lăsăm copiii la televizor: între a te uita și a nu te uita la televizor  există o multitudine de posibilități. Contează timpul, contează emisiunile, dar cred că esențial este altceva: să nu lăsăm copiii singuri în mass-media, să le fim alături măcar din când în când, să judecăm împreună cu ei ceea ce ni se transmite și să nu lăsăm ideile și valorile televizorului să ocupe locul pe care ar trebui să-l ocupe propriile noastre valori.

Mai multe despre felul în care funcționează mass-media ne explică Alexander Grau în volumul ”Excesul de morală. Noua plăcere a indignării”, din care mai jos un fragment din capitolul al VII-lea ”Societatea în permanentă stare de excitație”:

”Ascensiunea societății de masă este în același timp ascensiunea mass-media. Cele două nu pot fi separate.

Odată cu urbanizarea are loc distrugerea spațiilor tradiționale de comunicare: comunitatea rurală, clanul, familia lărgită. Funcțiile acestora sunt preluate de mass-media. De aici află cititorul – iar în epoca de dinaintea digitizării era vorba într-adevăr de cititor – ce anume trebuie să-l miște. Aici deține o parte de lume sau cel puțin așa își imaginează. Lumea medială înlocuiește comunitatea rurală. Ea este cea care îi oferă senzații, catastrofe, bârfe.

Mediile electronice ale secolului 20 amplifică în mod semnificativ efectul mass-mediei. Dacă presa secolului al 19-lea  simula comunitatea rurală, mass-media electronică transformă întreaga lume într-un sat. Mai precis: sugerează apropiere și comunitate acolo unde ele de fapt nu există. Căci e de la sine înțeles că lumea nu e un sat. Doar în mijloacele media ea apare astfel. Și nu e o întâmplare că tocmai un expert  în mijloace media a folosit pentru prima dată noțiunea de ”global village”.

Prin intermediul imaginii mijloacele media produc apropiere și autenticitate. Atât doar că ambele sunt o iluzie. Evenimentele nu au loc în apropiere și nici imaginile sau titlurile din ziare nu sunt autentice.

Sarcina principală a mijloacelor media este să sugereze autenticitate. Și reușesc prin selectarea, filtrarea, clasificarea și contextualizarea materialului disponibil. Scopul acestei prelucrări nu este să informeze în gradul cel mai înalt cu putință, ci să captiveze și să amuze în gradul cel mai înalt cu putință. Iar acestea se obțin prin discurs emoțional. Căci nimic nu e mai plictisitor decât știrile comunicate factual, echilibrat și extins.

Pentru eficientizarea mesajului emoțional mijloacele media sunt nevoite să reducă complexitatea. În fond acest lucrul nu e dramatic. Orice tip de judecată rezonabilă trebuie să reducă complexitatea. Întrebarea este însă cu ce intenție și pentru ce scop. Mijloacele media operează o reducere de complexitate nu pentru a permite pătrunderea analitică în temă, ci cu scopul de a exagera și de a polariza. Doar în felul acesta obțin reacția afectivă care garantează fidelitatea receptorului.

Nu este sarcina mass-mediei de a descrie fidel realitatea. Produsele ei nu au în vedere obiectivitatea, ci fascinația și entuziasmul. Și nu există – cu excepția sexului și a violenței – nimic care să stimuleze mai puternic decât catastrofele.

Ca urmare, pădurile mor, gaura de ozon se mărește continuu, energia atomică otrăvește Pământul și urși polari melancolici plutesc pe blocuri de gheață în proces de topire. Mijloacele media  iubesc catastrofele. Iar cea mai mare dintre ele este sfârșitul lumii. De aceea mijloacele media sunt înnebunite după Apocalipsă. În concluzie, când nu ne mai amenință nimic, ne amenință măcar o pandemie dezastruoasă sau o ploaie de meteoriți.

Mijloacele media organizează informația într-un tablou al realității al cărui scop este să tulbure, să excite, să dezguste. Pe lângă senzații tari, atrocități și alte tragedii, nimic nu tulbură mai puternic decât cearta, disputa și dizarmonia. De aceea mijloacele media caută scandalul. Vâlva este ocupația și rațiunea lor de a fi.

Pe toate acestea nu le pot firește, admite. Un scandal produs de o mașinărie iubitoare de scandal, nu e un scandal adevărat. Același lucru este valabil și pentru cearta pe care o strategie de dezbinare o provoacă. Iar vâlva generată de un sistem a cărui rațiune de a fi e agitația, nu e o vâlvă autentică.

Mijloacele media se erijează deci în guvernantă. Ceea ce înseamnă: pretinsă protectoare a moralei publice. Ele simulează lupta cu ceea ce reprezintă de fapt elixirul propriei lor existențe: intriga, cearta, conflictul.

Cu nimic nu se pot provoca conflicte mai mari decât cu morala. Asta pentru că morala împarte lumea în bine și rău, în negru și alb. În această privință mijloacele media și morala sunt înrudite. Ambele se supun logicii bipolare.

Dar mai înainte de toate, mass-media are posibilitatea să celebreze binele și să condamne răul. Ea ridică și glorifică, ea pedepsește și acuză. Prin aceasta ea definește totodată și grila de judecată morală. Ceea ce înseamnă: mass-media nu doar construiește realitatea, ci oferă totodată receptorilor ei și ghidul moral corespunzător. Spectatorul nu trebuie să judece, ci să se impregneze cu prejudecăți mediale.

Mai mult decât lauda binelui, îmbată eradicarea răului. Vârful amuzamentul este arderea pe rug. Lucru știut și de Inchiziție. Atâta doar că rugul mediilor electronice e mai fierbinte și arde mai mult timp. Persoana sau evenimentul identificate ca întruchipare a răului, a diabolicului, nu mai are nici o șansă de scăpare. Și nici nu are dreptul să spere la izbăvirea de greșeală. Pentru că mijloacele media iubesc păcatul și pe păcătoși. Prin urmare nu cunosc iertare.

Garanția unui dezgust dublu e oferită de catastrofa generată de om. Pentru că aici există victime și făptași. Mijloacele media îi caută compulsiv pe responsabili. Etica responsabilității este rezultatul logic al erei mass-media. Numai acolo unde există vinovați, se poate întruni tribunalul medial care aprinde scânteia scandalizării și garantează cote de piață.

Starea naturală a societății mediale moderne târzii este de aceea dezgustul. Atâta timp cât televizorul era principalul mijloc media, el era și locul în jurul căruia membrii familiei se adunau seara pentru a se scandaliza împreună. În era Internetului și a rețelelor de socializare ritualul de scandalizare se permanentizează. Omul e cuprins de dezgust imediat ce se află on-line și atâta timp cât este on-line este dezgustat – adică neîntrerupt. Accidente, catastrofe, inundații, atacuri teroriste și conflicte armate invadează instantaneu utilizatorul media. Societatea se transformă într-o comuniune a indignaților. Sau mai elegant: ”Isteria este constituția psiho-politică inevitabilă a populațiilor dominate de mijloace media.” (Peter Sloterdijk, „Neuigkeiten üben den Willen zum Glauben“ în volumul „Nach Gott“, Berlin 2017).

Consecventă logicii mediale, comunitatea indignaților vrea să fie ea însăși prezentă medial. Pentru că existență are numai cine este prezent în mediile electronice. Are loc deci organizarea în flamings, grupe pe Facebook, bloguri sau inițiative pe Internet. Mai dezirabil: organizarea unui happening de protest în lumea reală despre care să relateze mijloacele media.

Această impetuoasă și medial auto-înscenată dependență de scandal este înnobilată în jargonul hipermoralist drept angajament civic. Sfânta Liturghie a hipermoralismului este de aceea lanțul de luminițe, supravegherea sau marșul de protest. Aici se auto-celebrează comunitatea indignaților și tot aici ea transformă agitația colectivă într-un Happy End temporar prin asigurarea mutuală că indignatul se află de partea binelui. În subsidiar aceasta înseamnă simulacru de acțiune. În acest fel consumatorul de catastrofe poate să ia parte în fața monitorului atât la nenorocirile care se petrec în lume cât și la protestul împotriva lor. Iar acesta satisface peste măsură.”