După om. Umanism și transhumanism.
Partea a II-a

A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”

Capitolul 1. Umanism și transhumanism. Origine

1. În viziune umanistă omul este sursa moralei și a perfecțiunii de toate tipurile. Orice auto-perfecționare a persoanei își are originea și scopul în persoana însăși și este străină de o morală abstractă. Scopul vieții omului și a istoriei lui în viziune umanistă este asimilarea zeului antic de către om cu mijloace raționale. Conceptul de ”supraom”, formulat la câteva secole după nașterea umanismului, se bazează pe aceeași idee despre om ca materializare a unei vechi zeități.

Umaniștii Renașterii au produs după filozofie o ideologie. Umaniștii Renașterii nu au inventat doar conceptul abstract de umanism, ci au încercat să scrie și un program de punerea a lui în practică, altfel spus, urmând filozofia au creat din aceasta o ideologie. Imaginea despre lume a primilor ideologi umaniști era deja în cel mai înalt grad elitară – se priveau pe sine ca o nouă putere istorică privilegiată, o aristocrație a talentului și intelectului care se opunea tradiției. Ei nu credeau doar că omul este măsura tuturor lucrurilor, ci și că fiecare om își este lui însuși măsură. Credeau în forțele lor creative și în cea mai înaltă chemare. Această credință a stat la baza ideii despre propria exclusivitate. Ea i-a condus pe umaniști și pe pedagogi la convingerea, că ei înșiși, dar și toți ceilalți oameni trebuie să devină ”maturi”. Asta înseamnă că ei înșiși puteau decide ce poate fi considerat adevăr. ”Definiți normele pentru frumusețe și morală, transformați lumea după propriile dumneavoastră idei și inventați liber propria religie.”

2. Umanismul este o ideologie în mod ontologic ostilă tradiției. Umanismul a respins ideea creștină de imperfecțiune morală a omului. Umaniștii au afirmat că fiecare om este prin natura sa întotdeauna frumos, bun și talentat, și doar neștiința și condițiile sociale nefavorabile îl împiedică să dea tot ceea este mai bun în el. Tot ei au absolutizat raționalitatea umană și libertatea de alegere. Au ridicat rațiunea deasupra moralei. Cu aceasta a început o reevaluare a eticii tradiționale, care s-a transformat rapid într-o justificare a deciziei libere a omului de a alege răul. Ca o consecință, alegerea conștientă a răului a fost mai valorizată cultural decât alegerea inconștientă a binelui.

Umanismul a reprezentat concepția despre lume a elitelor, a ”clasei iluminate” care s-a transformat cu rapiditate într-o ideologie universală și a înlocuit treptat valorile și principiile creștine în civilizația vestică. În secolele 19 și 20 umanismul și-a extins influența în toată lumea și a devenit un model important al globalismului. El și-a creat propriile norme și a înlocuit etica tradițională a religiei în toate domeniile. În cultura creștină noțiunile de ”act creștin” și ”act moral” erau sinonime. Concomitent cu începuturile iluminismul actele morale au fost redenumite drept ”umane” sau ”umaniste”, ceea ce demonstrează transformarea definitivă a concepției despre lume.

Excluderea eticii tradiționale din spațiul public nu a rămas fără urmări. Primul război mondial a devenit expresia stadiului acut de criza a umanismului. Masacrarea a milioane de oameni a pus sub semnul întrebării afirmația optimistă că omul este bun prin natura sa, iar distrugerea enormă pe care războiul a cauzat-o a contrazis mitul raționalității umane. Cu toate acestea până și cei mai inteligenți erau convinși că fuseseră martorii unei crize a umanității, și nu a umanismului. Nu puteau accepta ideea că motivele crizei se găseau în inadecvarea valorilor umaniste însăși. Erau convinși că izbucnirea crizei se datorează faptului că valorile umaniste nu fuseseră acceptate de întreaga societate. Prețul pentru această concluzie greșită a fost un alt război mondial. Național-socialismul german a fost o încercare disperată de a resuscita umanismul în formele sale elitare inițiale. Umanismul, care se considera pe sine o întruchipare a virtuții, a combătut epoca medievală și societatea tradițională pe care le-a văzut drept întruchipare a viciului și  înapoierii. El a încercat să distrugă tradiția pe care a considerat-o drept dușman al modernității și progresului. Urmând aceeași logică dihotomică, național-socialismul a opus națiunea germană celorlalte națiuni pe care le-a considerat ”înapoiate”, care ar fi trebuit să piardă în competiția cu națiunea germană și să fie distruse.

Înfrângerea național-socialismului a pus problema necesității reformulării ideilor de bază ale ideologiei umaniste cu scopul de a împiedica formarea ideii de umanism tolerant față de genocidul popoarelor. Odată cu adoptarea ”Declarației universale a drepturilor omului” în 1948 criza umanismului a fost pusă ”în așteptare” – acest moment a constituit punctul de plecare al unui nou consens umanist. Această declarație sublinia că omul, în exercitarea drepturilor și libertăților sale, poate fi supus unor restricții dacă satisfacerea ”cerințelor juste ale moralității” o impune. Sursa acestei moralități nu a fost totuși niciodată precizată. Susținătorii valorilor liberal-umaniste fie nu-și mai amintesc că morala trebuie să restricționeze în mod natural libertatea, fie confundă morala cu libertatea: ”ceea ce promovează libertatea este moral, ceea ce îngrădește libertatea este imoral”. Declarația din 1948 a livrat și prima formulare modernă a noțiunii de demnitate umană.

Conform acesteia demnitatea este ceva ce are fiecare om de la naștere și care nu poate fi pierdut, un fel de valoare universală a omului. În felul acesta demnitatea a devenit un înlocuitor secular pentru noțiunea creștină de imagine a lui Dumnezeu în om, care nu poate fi în desfigurată sau alienată.

3. Transhumanismul reprezintă încercarea umanismului de a ieși dintr-o criză prelungită. Ideologii transhumanismului au încercat să scoată umanismul din criză nu prin schimbarea bazei ideologice a învățăturii sale, ci prin modificarea viziunii despre natura umană însăși, prin crearea unei noi antropologii. Antropologia umanistă nu fost niciodată statică: astfel, antropologia iluministă diferă de cea renascentistă și de învățătura transhumanistă a secolelor 20 și 21. Cu toate acestea a avut întotdeauna o abordare neschimbată: toate formele de umanism definesc un anumit tip de ideal laic și o imagine despre om căreia toți trebuie să se supună.

Și transhumanismul a vrut să definească o nouă imagine despre natura umană, dar ea poate fi considerată umană doar ca origine. Tipologiile definite de ideologi transhumaniști individuali pot diferi între ele, dar ele se bazează pe același principiu. Tot la fel cum și reprezentările omului ideal imaginate de renascentiști sau iluminiști diferă între ele, dar au o bază comună.

Transhumanismul este parte a unui proiect umanist mai mare, care se poziționează antagonic față de tradiție, pentru că el preia principiul de bază al umanismului – antropocentrismul, și aplică metoda principală a acestuia – negarea tradiției.

4. Momentul inițial în care transhumanismului devine parte a vieții publice este postgenderismul, un concept ideologic care are drept scop ștergerea diferențelor dintre sexe. A început în anii 1960 sub forma luptei ”minorităților sexuale” pentru drepturile lor și concomitent cu izbucnirea protestelor antirasiste. Umanismul târziu, din care se trage transhumanismul, a interpretat învățătura despre drepturile omului și libertăți într-un mod propriu. În lumea modernă drepturile minorităților au devenit prioritare în fața drepturilor majorității. În deceniile de după 1960 minoritățile naționale, feministele și minoritățile sexuale se bucură de un tratament preferențial substanțial. Politica oficială de liniștire a minorităților, implementată în țările vestice, a fost denumită multiculturalism. Teoria multiculturalismului presupune garantarea unei serii de drepturi exclusive în funcție de apartenența la o anumită gruparea socioculturală – ”o minoritate”.

Nu orice grupare socioculturală poate dobândi statut de minoritate. Pentru a dobândi acest statut trebuie îndeplinite două condiții: a fi diferit și a fi persecutat (cândva, în trecut sau în prezent). A fi diferit este criteriul care desparte minoritatea de o majoritate, și este sursa mândriei care trebuie afirmată public spre confirmarea statutului deținătorului. În țările vestice apartenența unei persoane la gruparea LGBT reprezintă auto-confirmarea persoanei în calitatea ei de a fi diferită și îi permite acesteia să pretindă drepturi suplimentare față de exponentul majorității sociale. Persecutarea minorităților este un mecanism important pentru legitimarea privilegiilor. Obținerea de privilegii este văzută ca o compensare a faptului că într-o epocă istorică trecută aparținători ai minorităților au fost persecutați și discriminați din cauza diferențierii lor față de majoritate.

În politica reală actuală politica multiculturalismului împreună cu postgenderismul cu care se aliază constituie mecanismul de implementare practică a ideilor transhumaniste. Scopul acestui mecanism este libertatea de a-ți defini propria identitate, care aici este dusă la extrem, și care include dreptul de a-ți alege propriul sex, rasă, vârstă, cultură, principii morale și momentul morții. 

Va urma.

După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă

Cu ceva zile în urmă noul ministru al Educației, doamna Ligia Deca informa despre existența unui manual de ”Egalitate de gen. Predarea și integrarea în învăţământul preuniversitar” și recomanda utilizarea acestuia în sala de clasă. Detaliile sunt cunoscute, nu le mai înșir aici. Evident, acest fapt a creat un val de indignare îndreptățit în rândul părinților cu valori tradiționale. Sigur, majoritatea dintre noi știe de ce acest lucru este îngrijorător, ne putem imagina consecințele îndoctrinării copiilor, însă mi se pare că ne lipsește un cadru ceva mai larg de abordare a problemei. Nu toți fac legătura între egalitatea de gen și nenumăratele cursuri, cărți, pagini web, etc. de ”dezvoltare personală”, de exemplu. Sau între egalitatea de gen și chirurgia estetică. Ori între egalitatea de gen și drepturile omului care sunt  complementare din perspectivă tradițională. Numitorul comun al acestor fenomene este transhumanismul.

Despre transhumanism s-a scris și se scrie mult cu argumente pro sau contra, și devine evident că vorbim deja de o viziune transhumanistă generalizată asupra lumii. Pe mine însă m-a interesat abordarea acestei teme din perspectivă tradițională, creștin-ortodoxă, de aceea m-am bucurat mult când mi-a căzut în mână analiza autorului rus V. A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”. Am citit această carte (apărută în 2018) în versiune germană, nu știu să fi fost tradusă la noi. Pentru mine cartea a fost revelatoare, motiv pentru care am decis să traduc din ea pentru cei interesați. Știu, a traduce o traducere e tabu. Îmi asum. Celor care pot trece peste acest mare minus le doresc lectură plăcută. Celorlalți le cer iertare.

Partea I

A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”

Despre această analiză

Această analiză reprezintă o critică a ideologiei transhumanismului, care declară posibilă îmbunătățirea naturii umane cu ajutorul tehnologiilor științifice moderne până la realizarea supra-omului (cuvântul ”transhumanism” în sine înseamnă ”depășirea granițelor antropologice”). Ideea de transhumanism a declanșat în Rusia și în străinătate discuții publice ample despre limitele admisibile ale intervenției în natură și asupra corpului uman – pe scurt, discuții despre bioetică. Aceste discuții se organizează în jurul a două teze. Prima dintre ele este favorabilă necesității îmbunătățirii calității vieții oamenilor prin experimente pe genomul uman, celule și organe. A doua se concentrează asupra constrângerilor de ordin moral și religios la care trebuie supuse aceste experimente căci omul nu poate fi transformat în material de testare. Cele două teze pun așadar în balanță pe de o parte îmbunătățirea calității vieții, iar pe de cealaltă parte morala. Acest mod de a formula lucrurile ne pune în fața unei alternative: dezvoltarea tehnologică depinde de morală, în timp ce morala depinde de tehnologie. Această dezbatere implică și totodată întărește ideea că standardele morale trebuie inevitabil compromise într-o oarecare măsură, că de dragul dezvoltării tehnologice despre care se presupune că servesc binelui omenirii e necesar să trecem dincolo de ceea ce este permis de morală.

Autorii acestei analize consideră că această formulare a problemei este falsă.

Îmbunătățirea calității vieții este în sine o binecuvântare. Nu este însă permisă așezarea calității vieții și a moralei în opoziție una față de cealaltă. Morala este un domeniu independent, nealterabil și autarhic al existenței umane, care nu depinde de timp, de ideologia dominantă sau de standardul tehnologic. Discursul despre morală este un discurs despre veșnicie, iar veșnicia nu trebuie subordonată vremelniciei.

Această analiză nu critică tehnologiile individuale ale transhumanismului și nici nu încearcă să definească limitele ”permise” de ingerință a tehnologiei în natura umană, ci se adresează de pe poziția moralei tradiționale împotriva conceptului etic care stă la baza ideologiei transhumanismului.

Până astăzi ideologia transhumanismului a declanșat o serie de discuții teoretice și programe de cercetare practice în cadrul științelor naturale și tehnice. Agenda transhumanismului cuprinde întrebări despre biotehnologie, inteligență artificială, admisibilitatea selecției artificiale, atingerea nemuririi – toate cu privire la omenire. Transhumanismul ca ideologie deschide o nouă pagină în lupta pentru antropologie, pentru puterea de a defini ceea ce este omul.

Complexul de teme legate de transhumanism va fi politizat în mod activ și se va transforma în viitorul apropiat într-un alt câmp semantic permanent pentru confruntările politice și ideologice atât în interiorul Rusiei cât și pe arena internațională, într-o altă sferă a războiului informațional (alte domenii asemănătoare ca mărime în confruntările politice și informaționale sunt lupta pentru conștiința istorică, lupta pentru interpretarea moștenirii ideologice liberale, competiția pentru dreptul de a defini peisajul ideologic al lumii multipolare viitoare). Una dintre cele mai mari mișcări practice ale transhumanismului este la ora actuală mișcarea LGBT, care dispune de o considerabilă susținere internațională financiară și politică. Operând în interiorul limitelor unei viziuni transhumaniste despre lume, această mișcare modifică fundamental antropologia umană prin renunțarea la imaginea tradițională despre om.

În etapa istorică actuală antropologia constituie unul din câmpurile principale de confruntare ideologică, iar transhumanismul în calitate de moștenitor și urmaș al umanismului secular pretinde să devină unul dintre principalele motoare ale proceselor ideologice moderne. Transhumanismul preia temele antropologice moderne principale și le orientează spre o anumită direcție ideologică prin aceea că oferă un sistem specific de coordonate etice discuțiilor despre valori, morală, natură și despre scopul omului. Transhumanismul încearcă înlocuirea antropologiei, impunerea ”post-antropologiei” prin reinterpretarea noțiunii de ”om„ și deschiderea naturii umane spre toate tipurile de experimente. De aceea este necesar ca discuția despre provocările antropologice ale modernității să preceadă critica transhumanismului.

Ideologia transhumanismului este un apel la utilizarea fundamentelor filozofice ale transhumanismului cu scopul de a sluji utopiei transhumaniste. Cu alte cuvinte, ideologia transhumanismului este o combinație între filozofia transhumanistă și utopie. Noțiunea de ”transhumanism” va fi utilizată în această analiză ca sinonim pentru ideologia transhumanistă.

Utopia transhumanismului este o stare a singularității tehnologice aplicată domeniului antropologiei. Se presupune că omul (în acest caz mai adecvat ar fi să se utilizeze termenii transhumaniști de ”trans-om” sau ”post-om”) în această starea va fi în stare să-și modifice propriul corp până la un anumit grad de perfecțiune, va fi în stare să existe la nesfârșit, ba chiar să existe fără un corp sau să controleze mai multe corpuri. Utopia transhumanismului creează o viziune despre viitor în stare să trezească interesul public pentru ideologia transhumanistă. Utopia transhumanistă este fațada și unul dintre instrumentele principale ale propagandei.  

Pe de altă parte filozofia transhumanistă este un sistem de opinii și concepte care argumentează logic metodele și mijloacele prin care utopia transhumanistă poate fi atinsă. Funcția filozofiei transhumaniste este practică, ea urmărește construirea activă a viziunii despre lume prin formularea concretă a normelor și valorilor care vor fi ulterior utilizate activ de ideologia transhumanistă.

Din punctul de vedere al informației și al propagandei asupra societății, conținutul utopiei transhumaniste joacă un rol secundar și are doar o legătură indirectă cu prezentul. În contrast, filozofia transhumanismului modelează deja omul după o anumită tipologie. Transhumanismul nu creează un transhumanoid (”ființă transhumană”, ”ființă post-umană”, un om care diferă fizic de omul de astăzi), ci un transhumanist – un om care se simte loial unei viziuni transhumaniste despre lume. Analiza consecințelor ideologiei transhumaniste asupra omului ca membru al societății trebuie să preceadă studiului tehnologiilor specifice de modificare a naturii umane. Aceasta este abordarea urmărită în această analiză.

Un transhumanist reprezintă un tip de personalitate în mod maximal materialistă, este un om în mod maximal antireligios. Sarcina transhumanismului este să creeze un astfel de om. Starea reală de bine a unei astfel de persoane nu este luată în considerare. Pentru transhumanism omul nu este un scop, ci un obiect supus influențelor informaționale pentru a deveni un purtător al acestei ideologii, iar în viitor, un obiect al experimentelor de transformare într-un ”trans-om”.

Ideologiei transhumaniste îi lipsește un aspect social, iar prin acesta se declară liberă de orice responsabilitate față de societatea pe care încearcă să o modeleze. De aceea răspândirea acestei ideologii va duce doar la adâncirea problemelor sociale care există în societatea actuală, în mod special inegalitatea socială.

Premisa principală a transhumanismului, care s-a materializat deja în multe țări, este capacitatea potențială a autodeterminării nesfârșite, o neîngrădită ”căutare a propriului sine” prin modificarea elementelor componente ale propriei identități, inclusiv elemente biologice. Structura societății moderne facilitează implementarea aspectelor sociale ale autodeterminării care se exprimă prin aceea că modele de comportament ale individului sunt înlocuite  cu unele care nu aparțin identității naturale. În același timp tehnologiile medicale moderne duc acest mesaj la nivelul modificărilor parțiale sau totale ale caracteristicilor sexuale primare și secundare, ale trăsăturilor feței, culorii pielii sau a fondului hormonal al persoanei.

Una dintre direcțiile practice de stimulare a transhumanismului ca ideologie care facilitează libertatea autodeterminării este postgenderismul. Postgenderismul este o direcție a transhumanismului, a cărui scop este anularea diferențelor dintre persoane la nivel sociocultural și biologic. Mișcarea LGBT este reprezentatul principal al postgenderismului în lumea modernă. Scopul acestei mișcări este modificarea fundamentală a limitelor antropologice în modernitate până în punctul în care concepția despre om devine neclară. Modificare viziunii despre lume cerută de transhumanism are consecințe care sunt imprevizibile în destructivitatea lor.

În cele din urmă transhumanismul, ca orice ideologie, pretinde să obțină puterea politică și prin această să înceapă influențarea procesului politic decizional, adică  să acționeze direct asupra societății.

Obiectul acestei analize: ideologia transhumanismului.

Scopul acestei analize: de a arăta originea istorică și culturală precum și potențialul destructiv al ideologiei transhumaniste la nivel teoretic și practic din perspectiva moralei tradiționale. Acest scop se va realiza prin rezolvarea următoarelor sarcini:

  • Identificarea premiselor istorice și culturale ale ideologiei transhumaniste;
  • Deconspirarea conținuturilor filozofiei și utopiei transhumanismului;
  • Prezentarea bazei axiologice a ideologie transhumaniste prin comparația cu normele morale tradiționale;
  • Ilustrarea interdependențelor dintre teoria transhumanistă și mișcarea LGBT. 

Va urma.

Despre Harry Potter și repere îndoielnice

Am fost întotdeauna fascinată de povești. Vă amintiți de colecția copilăriei noastre ”Povești nemuritoare”? Ca orice copil, pe la 10 ani eram convinsă că pot născoci cel mai bun, mai frumos, mai neobișnuit basm din lume, ce mai, ceva cu totul și cu totul original. Îmi aduc aminte de o după-amiază de vară, una dintre acele zile de vacanță când timpul abia se mișcă, când m-am așezat la masa de scris cu socoteala de a da gata până la apusul soarelui nemaiauzita poveste. După multe încercări și zeci de foi mototolite m-am ales, nu, nu cu basmul mult visat, ci cu o mare descoperire: oricât de ieșite din comun erau personajele, oricât de bizare încercările, oricât de stranii ieșirile din impas, basmul meu original semăna ca două picături de apă cu multe alte basme din cărțile mele de povești. Ilenele Cosânzene erau bune la suflet și foarte frumoase, Feții Frumoși erau curajoși, zmeii rămâneau barbari și perfizi. Sigur că mi-a trecut prin minte să scriu o poveste cu o Ileana Cosânzeana urâta și cu zmei omenoși, dar povestea aceea nu mi-a plăcut.

Asta pentru că basmele nu sunt scrise pentru a fi originale, ele au în primul rând un rol educativ, constituie, am putea spune, primul ghid de orientare pentru copii. Acolo, în basme, învață copiii să distingă pentru prima dată între bine și rău, află despre existența minciunii, a prefăcătoriei, a răutății gratuite și a cruzimii, dar și a curajului, bunătății, milosteniei. De acolo învață că există o ordine materială, dar și una imaterială a lumii, că adevărul, frumosul și binele merg împreună și înving întotdeauna minciuna, sluțenia, răutatea. Orice ieșire din schema simplă a basmului echivalează cu haosul.

Cum e și firesc, odată cu vârsta înțelegem că lucrurile sunt ceva mai complicate. Răul poate învinge temporar, frumusețea nu e tot una cu virtutea. Și totuși, continuăm să judecăm lumea după reperele care ne-au fost date în copilărie de părinți, educatori, lecturi, întâlniri decisive.

Ce se întâmplă însă, când reperele devin confuze, instabile, estompate? Ce se întâmplă când binele și răul devin de nerecunoscut? Ce se întâmplă când nu mai putem distinge între virtute și viciu?

Poate întrebarea vi se pare inutilă. Este evident că încercăm, ca părinți, să dăm copiilor noștri repere tari. Și totuși…

Despre ”Harry Potter” nu am avut niciodată o părere grozavă pentru simplul motiv că nu mă atrage literatura fantasy. Dar m-a pus pe gânduri analiza făcută de Gabriele Kuby în volumul ”Harry Potter – gut oder böse?”. Dacă ”Harry Potter” ar fi fost o carte oarecare printre alte cărți pentru copii, sigur că nu ar fi fost cazul să ne ocupăm de ea. Nu tot ce punem în mâna copiilor noștri spre lectură trebuie să fie la superlativ. Dar aici vorbim de un adevărat fenomen, poate chiar de o generație Harry Potter. De aceea cred că trebuie să înțelegem ce este Harry Potter și cum se transformă copiii noștri în urma lecturii.

În continuare traducerea unui mic fragment din analiza ”Harry Potter – gut oder böse?” de Gabriele Kuby:

“În ”Harry Potter” distincția între bine și a rău este suspendată sistematic prin confuzie și prin inversarea noțiunilor de bine și rău. Redefinirea noțiunilor de bine și  rău se produce de la bun început prin manipularea sentimentelor copiilor și adolescenților, care nu sunt încă în stare de distanțare critică: lumea oamenilor este prezentată respingător, lumea magicienilor și a vrăjitoarelor dimpotrivă fermecătoare, de dorit. Lucrurile nu se opresc însă aici. Ne aflăm abia la intrarea într-o lume în care percepția naturala de bine și rău este anulata sistematic.

a) Răul este prezentat într-o manieră fascinantă. Este un instinct natural al omului să încalce limitele impuse de o instanță superioară. Acesta este păcatul pe care l-au săvârșit Adam și Eva și care stă la baza fiecărei încălcări a normelor morale. Până astăzi ne dorim să gustăm din fructul oprit, pentru că ne încredem în vocea seducătoare a șarpelui: veți fi precum Dumnezeu. Și cine nu dorește să devină asemenea lui Dumnezeu? Cultura moderna s-a eliberat pas cu pas de poruncile lui Dumnezeu ca să se arunce în închisoarea fără fund a patimilor și să devina astfel martora distrugerii însuși fundamentului civilizației moderne.

În ceea ce îi privește pe copii acest impuls se combină cu sănătoasa curiozitate a copilăriei. Ei vor mereu să treacă dincolo de gardul protector. A îngrădi curiozitatea copiilor cu acest gard protector și a defini limitele sale în conformitate cu vârsta, nu mai este astăzi posibil. Programul de televiziune de după-amiază conține scene de sex și violență și toate tipurile de perversiuni. Nu mai exista nici un fel de limite, nici măcar o timidă încercare din partea părinților să definească asemenea limite. Doar că impulsul de face ceea ce e interzis rămâne.

Acest gol este umplut de Harry Potter. Ceea ce până acum era considerat tabu, devine brusc subiect de carte pentru copii: blesteme, practici oculte de toate tipurile până la descrierea pe treizeci de pagini a unui ritual satanic sângeros, o scufundare în imagini și acțiuni care stârnesc dezgustul si oroarea. Poate că tocmai subiectul tabu este ceea ce îi face pe copiii deveniți, cu ajutorul mediilor vizuale aproape analfabeți să citească mai întâi 335, apoi 352, apoi 448, 767, iar în volumul al 5-lea peste 800 de pagini. Fascinația pentru rău face din Harry Potter o afacere globală de miliarde.

b) Răul este prezentat ca fiind ceva obișnuit, cotidian. Lumea lui Hogwarts este populată de creaturi rele, urâte, grotești, demonice, care vor să facă rău altora: profesori răi, elevi răi, duhuri pătate de sânge, vârcolaci (dementorii), spiriduși care își provoacă durere pentru auto-pedepsire, ”broaște” care se devorează reciproc – toate din lumea întunecată a diavolului. Harry și prietenii lui nu au nici o posibilitate de apărare emoțională împotriva acestor creaturi și scene. Nu există de asemenea nici o posibilitate de apărare, fie și numai verbală împotriva brutalității și a cruzimii. Reacția normală ar fi lupta sau fuga. În Harry Potter teroarea este cotidiană. Ceea ce în carte este adus la viață cu ajutorul propriei fantezii – aici poate avea încă influență un mecanism sufletesc intern de apărare, este transportat cu ajutorul filmului în straturi sufletești mult mai adânci.

Blestemele reciproce fac parte din realitatea zilnică și constituie un motiv de bază al întregii povești. Ostilitățile între elevi sunt rezolvate cu blesteme, dar și profesorii se folosesc de ele împotriva elevilor. Există blesteme pentru orice nevoie, a căror putere distructivă crește de la un volum la altul. La început blestemele se referă la mucus ori cleme pentru picioare, mai târziu apar blesteme care paralizează sau care inhibă voința, torturează și ucid. Împotriva blestemelor există ”blesteme de apărare”, cu toate acestea există blesteme atât de puternice că împotriva lor nu te poți apăra.

În volumul al doilea se povestește: ”Doamna Norris, pisica administratorului atârna cu coada legată de suportul pentru torță. Era țeapănă ca o scândură, iar din ochii ei holbați te fixa o privire rigidă.” Profesorul Lockhart explică elevilor neliniștiți: ”Fără îndoială un blestem care a ucis-o – cel mai probabil tortură transmogrifiană… din nefericire nu eram prin preajmă. Întrucât știu un blestem de apărare care ar fi putut-o salva.”

Sacrificiile de animale sunt practici obișnuite ale sataniștilor. Cei avansați sacrifică vieți umane. Televiziunea și ziarele relatează ocazional despre asta. Nu deranjează pe nimeni că tinerii noștri sunt introduși într-o lume în care se întâmplă așa ceva?

Ce e blestemul? Pentru credincioși o binecuvântare înseamnă că cel care binecuvântează cere ca puterea lui Dumnezeu să se coboare asupra acelui lucru sau a acelei persoane care este binecuvântată. Blestemul înseamnă că cel care blestemă cheamă puterea lui Satana asupra acelui lucru sau a acelei persoane pe care o blestemă. Blestemele și blestemele de apărare țin de viața obișnuită în Școala de magie și vrăjitorie. Ce simțiți la auzul următoare fraze: ”A fost binecuvântat de tatăl său”?. Ce simțiți la auzul frazei: ” A fost blestemat de tatăl său”? Presupun că până și o persoană care nu crede nici în existența lui Dumnezeu și nici în existența lui Satana, simte că aici e ceva mai mult în joc decât o dorire pioasă.

Salvarea dintr-un blestem este în lumea lui Harry Potter ”blestemul de apărare”. După cum am mai spus deja, Harry trăiește într-o lume închisă.

De ce oferim copiilor blesteme și blesteme de apărare pentru joacă? Prin joc copilul exersează comportamente. Ne dorim ca blestemul să fie o opțiune în sistemul de operare al vieții lor?

c) Binele primește caracteristicile răului și răul pe cele ale binelui. Nu există în Harry Potter nimic bun căruia să nu i se atribuie atribute hidoase și nimic rău (cu excepția diavolului însuși) care să nu fie prezentat drept pozitiv. Acesta este principiul de bază al întregii narațiuni, care este păstrat până în cele mai mici detalii. În tot ceea ce a fost spus până aici poate fi recunoscut acest lucru.

Inversarea fundamentală a polarității are loc – după cum am spus deja – în primul capitol al primului și al ulterioarelor volume: despre oamenii se vorbește disprețuitor, iar magicienii și vrăjitoarele sunt glorificate. Cum reușește autoarea să convingă cititorii – grupul țintă sunt copiii și adolescenții –  să participe la această inversare? E nevoie de un anumit efort intelectual pentru a înțelege metoda foarte rafinată a autoarei.

Cititorul va fi transpus într-o stare de respingere emoțională puternică a unui personaj (de exemplu, cruzii Dursley care îl chinuie în mod nedrept pe simpaticul Harry), după care acest personaj exprimă idei care trebuie anihilate (vrăjitoria este rea). Fără să vrea cititorul resimte afirmația ”vrăjitoria este rea” ca fiind ea însăși rea, de vreme ce e susținută de personaje respingătoare.

Dar rafinamentul merge și mai departe până la starea de inducție hipnotică cum este cunoscută din hipnoterapie, stare care permite accesul în subconștientul pacientului. Pentru aceasta e nevoie de destabilizarea stării de autocontrol a intelectului. Și aceasta se face în felul următor:

Harry află că mama sa, sora mătușii Petunia Dursley era o vrăjitoare, dar și că unchiul și mătușa sa știau despre asta.

Mătușa Petunia exclamă:

”-Sigur că am știut! strigă Mătușa Petunia. Cum să nu știm, dacă soră-mea era cine era? Și ea a primit o astfel de scrisoare și s-a dus la școala aia, de unde venea în fiecare vacanță cu buzunarele pline de picioare de broască și cu ele preschimba ceșcuțele în șoareci! Numai eu știam ce este cu adevărat: un monstru, un avorton! Una, două, îi auzeai pe mama și pe tata: Lily în sus, Lily în jos, nu mai puteau de mândrie că aveau o vrăjitoare în familie!”

Este deci, bine sau rău să fii vrăjitoare?

Cititorul, prin identificare cu Harry care este persecutat pe nedrept, o vede pe mătușă (și întreaga lume a încuiaților) ca fiind rea. Când mătușa Petunia afirmă că sora vrăjitoare și școala pe care ea o frecventează sunt rele, cititorul nu o crede pentru că mătușa este rea. Caracterizarea pe care o face surorii ei folosind cuvântul ”avorton„, care exprimă ura, face ca gradul de respingere al mătușii Petunia de către cititor să crească, pentru că el simte că expresia „avorton” pentru vrăjitoare este o exagerare nedreaptă. În fond, copiii se joacă de la vârste foarte mici de-a ”vrăjitoarea” și de-a ”magicianul”. Faptul că părinții au preferat-o pe sora vrăjitoare produce în cititor o confuzie indisolubilă. Până acum sora vrăjitoare era pentru cititor bună pentru că mătușa era rea. Preferința părinților pentru ”avorton” trezește în cititor de-asemenea o atitudine de respingere, pentru că și vărul Dudley este preferatul familiei în detrimentul lui Harry. ”Erau mândri să aibă o vrăjitoare în familie.” Este un lucru bun sau rău? Cititorul nu mai este în stare să o spună. În această încâlceală emoțională orice orientare devine imposibilă. Capacitatea de judecată a cititorului, conștiința sa sunt destabilizate. El se poate orienta tot atât de puțin pe cât se orientează elevii în Școala de magie Hogwarts.

O soră cu adevărat bună ar vorbi altfel. Ar deplânge cu durere faptul că propria soră a dispărut într-o sectă ocultă, satanică – lucru care se întâmplă și în societatea noastră de multe ori – și că ea este singura care a recunoscut acest lucru. Nu despre ”avortoni” ar fi vorbit, ci despre o ademenire cumplită. Sora mătușii Petunia a murit în Școala de magie ca urmare a unei vrăji – în fond, un motiv destul de bun să-l protejeze pe nepotul Harry de a frecventa această școală.    

Această metodă va fi folosită iar și iar cu scopul de a mări acceptanța magiei. Încă un exemplu din volumul al cincilea:

Doamna Umbridge, noua profesoară pentru disciplina ”Metode de apărare împotriva artelor negre” este prezentată ca fiind înfricoșătoare, un dictator oribil. Ea este cea care îl chinuie pe Harry ore și săptămâni întregi cu o pedeapsă pe care trebuie să o scrie cu propriul său sânge. Și tot ea este de părere că profesorii anteriori fuseseră semipuri periculoși și iresponsabili. Elevii fuseseră inițiați în blesteme care nu corespundeau vârstei lor, punându-i pe elevi în pericol. Acestora ar fi trebui să le fie teamă că vor fi atacați de întuneric. Și exact asta dorește ea acum să schimbe.

Pentru a mări siguranța elevilor și  pentru a ”liniști părinții care își fac griji”, doamna Umbridge dorește să predea numai teorie și să renunțe la exercițiile practice de blestemat și blestemat pentru apărare – spre uriașa indignare a elevilor. Indignarea este atât de mare, încât elevii, sub conducerea lui Harry hotărăsc să se ajute singuri și înființează o alianță secretă pentru a exersa magia.

Ce e mai aproape de tinerii noștri, care se identifică cu Harry, decât să procedeze la fel?

Doamna Umbridge exprimă în fond valorile cititorilor: abandonarea experimentelor magice, a violenței. Dar pentru că ea este un personaj negativ, aceste valori sunt destabilizate. Elevii nu o urăsc pe doamna Umbridge pentru că este rea și îl pedepsește pe Harry cu ajutorul unui ritual dureros și sângeros – împotriva acestui tratament nu protestează nimeni – ci pentru că elimină exercițiile practice de magie spre protecția elevilor.

Alte exemple de inversare a binelui cu răul:

Ron, prietenul drăguț al lui Harry are ca însoțitor un șobolan gras. Am văzut cu toții șobolani pe umărul tinerilor palizi, îmbrăcați în negru și plini de piercing. Sunt deci șobolanii pe umerii tinerilor totuși ok?

La un joc de Quidditch profesorul Quirrell încearcă să îl ucidă pe Harry cu un blestem. Snape, profesorul care îl urăște pe Harry, îl salvează cu un blestem de apărare. De ce? Explicația o dă Dumbledore: ”Tatăl tău a făcut ceva, ce Snape nu poate ierta niciodată. I-a salvat viața. Profesorul Snape n-a putut niciodată suporta ideea că îi datorează ceva tatălui tău… Sunt sigur că exact din acest motiv și-a dat toată silința să te apere, pentru că ar avea în felul acesta sentimentul că s-a achitat față de tatăl tău. Abia atunci s-ar putea gândi din nou la el și l-ar putea urî în liniște…”. Încâlceală totală: cineva care îl urăște pe Harry îi salvează viața. O face printr-un blestem și o face pentru a putea urî în liniște.”