Despre Harry Potter și repere îndoielnice

Am fost întotdeauna fascinată de povești. Vă amintiți de colecția copilăriei noastre ”Povești nemuritoare”? Ca orice copil, pe la 10 ani eram convinsă că pot născoci cel mai bun, mai frumos, mai neobișnuit basm din lume, ce mai, ceva cu totul și cu totul original. Îmi aduc aminte de o după-amiază de vară, una dintre acele zile de vacanță când timpul abia se mișcă, când m-am așezat la masa de scris cu socoteala de a da gata până la apusul soarelui nemaiauzita poveste. După multe încercări și zeci de foi mototolite m-am ales, nu, nu cu basmul mult visat, ci cu o mare descoperire: oricât de ieșite din comun erau personajele, oricât de bizare încercările, oricât de stranii ieșirile din impas, basmul meu original semăna ca două picături de apă cu multe alte basme din cărțile mele de povești. Ilenele Cosânzene erau bune la suflet și foarte frumoase, Feții Frumoși erau curajoși, zmeii rămâneau barbari și perfizi. Sigur că mi-a trecut prin minte să scriu o poveste cu o Ileana Cosânzeana urâta și cu zmei omenoși, dar povestea aceea nu mi-a plăcut.

Asta pentru că basmele nu sunt scrise pentru a fi originale, ele au în primul rând un rol educativ, constituie, am putea spune, primul ghid de orientare pentru copii. Acolo, în basme, învață copiii să distingă pentru prima dată între bine și rău, află despre existența minciunii, a prefăcătoriei, a răutății gratuite și a cruzimii, dar și a curajului, bunătății, milosteniei. De acolo învață că există o ordine materială, dar și una imaterială a lumii, că adevărul, frumosul și binele merg împreună și înving întotdeauna minciuna, sluțenia, răutatea. Orice ieșire din schema simplă a basmului echivalează cu haosul.

Cum e și firesc, odată cu vârsta înțelegem că lucrurile sunt ceva mai complicate. Răul poate învinge temporar, frumusețea nu e tot una cu virtutea. Și totuși, continuăm să judecăm lumea după reperele care ne-au fost date în copilărie de părinți, educatori, lecturi, întâlniri decisive.

Ce se întâmplă însă, când reperele devin confuze, instabile, estompate? Ce se întâmplă când binele și răul devin de nerecunoscut? Ce se întâmplă când nu mai putem distinge între virtute și viciu?

Poate întrebarea vi se pare inutilă. Este evident că încercăm, ca părinți, să dăm copiilor noștri repere tari. Și totuși…

Despre ”Harry Potter” nu am avut niciodată o părere grozavă pentru simplul motiv că nu mă atrage literatura fantasy. Dar m-a pus pe gânduri analiza făcută de Gabriele Kuby în volumul ”Harry Potter – gut oder böse?”. Dacă ”Harry Potter” ar fi fost o carte oarecare printre alte cărți pentru copii, sigur că nu ar fi fost cazul să ne ocupăm de ea. Nu tot ce punem în mâna copiilor noștri spre lectură trebuie să fie la superlativ. Dar aici vorbim de un adevărat fenomen, poate chiar de o generație Harry Potter. De aceea cred că trebuie să înțelegem ce este Harry Potter și cum se transformă copiii noștri în urma lecturii.

În continuare traducerea unui mic fragment din analiza ”Harry Potter – gut oder böse?” de Gabriele Kuby:

“În ”Harry Potter” distincția între bine și a rău este suspendată sistematic prin confuzie și prin inversarea noțiunilor de bine și rău. Redefinirea noțiunilor de bine și  rău se produce de la bun început prin manipularea sentimentelor copiilor și adolescenților, care nu sunt încă în stare de distanțare critică: lumea oamenilor este prezentată respingător, lumea magicienilor și a vrăjitoarelor dimpotrivă fermecătoare, de dorit. Lucrurile nu se opresc însă aici. Ne aflăm abia la intrarea într-o lume în care percepția naturala de bine și rău este anulata sistematic.

a) Răul este prezentat într-o manieră fascinantă. Este un instinct natural al omului să încalce limitele impuse de o instanță superioară. Acesta este păcatul pe care l-au săvârșit Adam și Eva și care stă la baza fiecărei încălcări a normelor morale. Până astăzi ne dorim să gustăm din fructul oprit, pentru că ne încredem în vocea seducătoare a șarpelui: veți fi precum Dumnezeu. Și cine nu dorește să devină asemenea lui Dumnezeu? Cultura moderna s-a eliberat pas cu pas de poruncile lui Dumnezeu ca să se arunce în închisoarea fără fund a patimilor și să devina astfel martora distrugerii însuși fundamentului civilizației moderne.

În ceea ce îi privește pe copii acest impuls se combină cu sănătoasa curiozitate a copilăriei. Ei vor mereu să treacă dincolo de gardul protector. A îngrădi curiozitatea copiilor cu acest gard protector și a defini limitele sale în conformitate cu vârsta, nu mai este astăzi posibil. Programul de televiziune de după-amiază conține scene de sex și violență și toate tipurile de perversiuni. Nu mai exista nici un fel de limite, nici măcar o timidă încercare din partea părinților să definească asemenea limite. Doar că impulsul de face ceea ce e interzis rămâne.

Acest gol este umplut de Harry Potter. Ceea ce până acum era considerat tabu, devine brusc subiect de carte pentru copii: blesteme, practici oculte de toate tipurile până la descrierea pe treizeci de pagini a unui ritual satanic sângeros, o scufundare în imagini și acțiuni care stârnesc dezgustul si oroarea. Poate că tocmai subiectul tabu este ceea ce îi face pe copiii deveniți, cu ajutorul mediilor vizuale aproape analfabeți să citească mai întâi 335, apoi 352, apoi 448, 767, iar în volumul al 5-lea peste 800 de pagini. Fascinația pentru rău face din Harry Potter o afacere globală de miliarde.

b) Răul este prezentat ca fiind ceva obișnuit, cotidian. Lumea lui Hogwarts este populată de creaturi rele, urâte, grotești, demonice, care vor să facă rău altora: profesori răi, elevi răi, duhuri pătate de sânge, vârcolaci (dementorii), spiriduși care își provoacă durere pentru auto-pedepsire, ”broaște” care se devorează reciproc – toate din lumea întunecată a diavolului. Harry și prietenii lui nu au nici o posibilitate de apărare emoțională împotriva acestor creaturi și scene. Nu există de asemenea nici o posibilitate de apărare, fie și numai verbală împotriva brutalității și a cruzimii. Reacția normală ar fi lupta sau fuga. În Harry Potter teroarea este cotidiană. Ceea ce în carte este adus la viață cu ajutorul propriei fantezii – aici poate avea încă influență un mecanism sufletesc intern de apărare, este transportat cu ajutorul filmului în straturi sufletești mult mai adânci.

Blestemele reciproce fac parte din realitatea zilnică și constituie un motiv de bază al întregii povești. Ostilitățile între elevi sunt rezolvate cu blesteme, dar și profesorii se folosesc de ele împotriva elevilor. Există blesteme pentru orice nevoie, a căror putere distructivă crește de la un volum la altul. La început blestemele se referă la mucus ori cleme pentru picioare, mai târziu apar blesteme care paralizează sau care inhibă voința, torturează și ucid. Împotriva blestemelor există ”blesteme de apărare”, cu toate acestea există blesteme atât de puternice că împotriva lor nu te poți apăra.

În volumul al doilea se povestește: ”Doamna Norris, pisica administratorului atârna cu coada legată de suportul pentru torță. Era țeapănă ca o scândură, iar din ochii ei holbați te fixa o privire rigidă.” Profesorul Lockhart explică elevilor neliniștiți: ”Fără îndoială un blestem care a ucis-o – cel mai probabil tortură transmogrifiană… din nefericire nu eram prin preajmă. Întrucât știu un blestem de apărare care ar fi putut-o salva.”

Sacrificiile de animale sunt practici obișnuite ale sataniștilor. Cei avansați sacrifică vieți umane. Televiziunea și ziarele relatează ocazional despre asta. Nu deranjează pe nimeni că tinerii noștri sunt introduși într-o lume în care se întâmplă așa ceva?

Ce e blestemul? Pentru credincioși o binecuvântare înseamnă că cel care binecuvântează cere ca puterea lui Dumnezeu să se coboare asupra acelui lucru sau a acelei persoane care este binecuvântată. Blestemul înseamnă că cel care blestemă cheamă puterea lui Satana asupra acelui lucru sau a acelei persoane pe care o blestemă. Blestemele și blestemele de apărare țin de viața obișnuită în Școala de magie și vrăjitorie. Ce simțiți la auzul următoare fraze: ”A fost binecuvântat de tatăl său”?. Ce simțiți la auzul frazei: ” A fost blestemat de tatăl său”? Presupun că până și o persoană care nu crede nici în existența lui Dumnezeu și nici în existența lui Satana, simte că aici e ceva mai mult în joc decât o dorire pioasă.

Salvarea dintr-un blestem este în lumea lui Harry Potter ”blestemul de apărare”. După cum am mai spus deja, Harry trăiește într-o lume închisă.

De ce oferim copiilor blesteme și blesteme de apărare pentru joacă? Prin joc copilul exersează comportamente. Ne dorim ca blestemul să fie o opțiune în sistemul de operare al vieții lor?

c) Binele primește caracteristicile răului și răul pe cele ale binelui. Nu există în Harry Potter nimic bun căruia să nu i se atribuie atribute hidoase și nimic rău (cu excepția diavolului însuși) care să nu fie prezentat drept pozitiv. Acesta este principiul de bază al întregii narațiuni, care este păstrat până în cele mai mici detalii. În tot ceea ce a fost spus până aici poate fi recunoscut acest lucru.

Inversarea fundamentală a polarității are loc – după cum am spus deja – în primul capitol al primului și al ulterioarelor volume: despre oamenii se vorbește disprețuitor, iar magicienii și vrăjitoarele sunt glorificate. Cum reușește autoarea să convingă cititorii – grupul țintă sunt copiii și adolescenții –  să participe la această inversare? E nevoie de un anumit efort intelectual pentru a înțelege metoda foarte rafinată a autoarei.

Cititorul va fi transpus într-o stare de respingere emoțională puternică a unui personaj (de exemplu, cruzii Dursley care îl chinuie în mod nedrept pe simpaticul Harry), după care acest personaj exprimă idei care trebuie anihilate (vrăjitoria este rea). Fără să vrea cititorul resimte afirmația ”vrăjitoria este rea” ca fiind ea însăși rea, de vreme ce e susținută de personaje respingătoare.

Dar rafinamentul merge și mai departe până la starea de inducție hipnotică cum este cunoscută din hipnoterapie, stare care permite accesul în subconștientul pacientului. Pentru aceasta e nevoie de destabilizarea stării de autocontrol a intelectului. Și aceasta se face în felul următor:

Harry află că mama sa, sora mătușii Petunia Dursley era o vrăjitoare, dar și că unchiul și mătușa sa știau despre asta.

Mătușa Petunia exclamă:

”-Sigur că am știut! strigă Mătușa Petunia. Cum să nu știm, dacă soră-mea era cine era? Și ea a primit o astfel de scrisoare și s-a dus la școala aia, de unde venea în fiecare vacanță cu buzunarele pline de picioare de broască și cu ele preschimba ceșcuțele în șoareci! Numai eu știam ce este cu adevărat: un monstru, un avorton! Una, două, îi auzeai pe mama și pe tata: Lily în sus, Lily în jos, nu mai puteau de mândrie că aveau o vrăjitoare în familie!”

Este deci, bine sau rău să fii vrăjitoare?

Cititorul, prin identificare cu Harry care este persecutat pe nedrept, o vede pe mătușă (și întreaga lume a încuiaților) ca fiind rea. Când mătușa Petunia afirmă că sora vrăjitoare și școala pe care ea o frecventează sunt rele, cititorul nu o crede pentru că mătușa este rea. Caracterizarea pe care o face surorii ei folosind cuvântul ”avorton„, care exprimă ura, face ca gradul de respingere al mătușii Petunia de către cititor să crească, pentru că el simte că expresia „avorton” pentru vrăjitoare este o exagerare nedreaptă. În fond, copiii se joacă de la vârste foarte mici de-a ”vrăjitoarea” și de-a ”magicianul”. Faptul că părinții au preferat-o pe sora vrăjitoare produce în cititor o confuzie indisolubilă. Până acum sora vrăjitoare era pentru cititor bună pentru că mătușa era rea. Preferința părinților pentru ”avorton” trezește în cititor de-asemenea o atitudine de respingere, pentru că și vărul Dudley este preferatul familiei în detrimentul lui Harry. ”Erau mândri să aibă o vrăjitoare în familie.” Este un lucru bun sau rău? Cititorul nu mai este în stare să o spună. În această încâlceală emoțională orice orientare devine imposibilă. Capacitatea de judecată a cititorului, conștiința sa sunt destabilizate. El se poate orienta tot atât de puțin pe cât se orientează elevii în Școala de magie Hogwarts.

O soră cu adevărat bună ar vorbi altfel. Ar deplânge cu durere faptul că propria soră a dispărut într-o sectă ocultă, satanică – lucru care se întâmplă și în societatea noastră de multe ori – și că ea este singura care a recunoscut acest lucru. Nu despre ”avortoni” ar fi vorbit, ci despre o ademenire cumplită. Sora mătușii Petunia a murit în Școala de magie ca urmare a unei vrăji – în fond, un motiv destul de bun să-l protejeze pe nepotul Harry de a frecventa această școală.    

Această metodă va fi folosită iar și iar cu scopul de a mări acceptanța magiei. Încă un exemplu din volumul al cincilea:

Doamna Umbridge, noua profesoară pentru disciplina ”Metode de apărare împotriva artelor negre” este prezentată ca fiind înfricoșătoare, un dictator oribil. Ea este cea care îl chinuie pe Harry ore și săptămâni întregi cu o pedeapsă pe care trebuie să o scrie cu propriul său sânge. Și tot ea este de părere că profesorii anteriori fuseseră semipuri periculoși și iresponsabili. Elevii fuseseră inițiați în blesteme care nu corespundeau vârstei lor, punându-i pe elevi în pericol. Acestora ar fi trebui să le fie teamă că vor fi atacați de întuneric. Și exact asta dorește ea acum să schimbe.

Pentru a mări siguranța elevilor și  pentru a ”liniști părinții care își fac griji”, doamna Umbridge dorește să predea numai teorie și să renunțe la exercițiile practice de blestemat și blestemat pentru apărare – spre uriașa indignare a elevilor. Indignarea este atât de mare, încât elevii, sub conducerea lui Harry hotărăsc să se ajute singuri și înființează o alianță secretă pentru a exersa magia.

Ce e mai aproape de tinerii noștri, care se identifică cu Harry, decât să procedeze la fel?

Doamna Umbridge exprimă în fond valorile cititorilor: abandonarea experimentelor magice, a violenței. Dar pentru că ea este un personaj negativ, aceste valori sunt destabilizate. Elevii nu o urăsc pe doamna Umbridge pentru că este rea și îl pedepsește pe Harry cu ajutorul unui ritual dureros și sângeros – împotriva acestui tratament nu protestează nimeni – ci pentru că elimină exercițiile practice de magie spre protecția elevilor.

Alte exemple de inversare a binelui cu răul:

Ron, prietenul drăguț al lui Harry are ca însoțitor un șobolan gras. Am văzut cu toții șobolani pe umărul tinerilor palizi, îmbrăcați în negru și plini de piercing. Sunt deci șobolanii pe umerii tinerilor totuși ok?

La un joc de Quidditch profesorul Quirrell încearcă să îl ucidă pe Harry cu un blestem. Snape, profesorul care îl urăște pe Harry, îl salvează cu un blestem de apărare. De ce? Explicația o dă Dumbledore: ”Tatăl tău a făcut ceva, ce Snape nu poate ierta niciodată. I-a salvat viața. Profesorul Snape n-a putut niciodată suporta ideea că îi datorează ceva tatălui tău… Sunt sigur că exact din acest motiv și-a dat toată silința să te apere, pentru că ar avea în felul acesta sentimentul că s-a achitat față de tatăl tău. Abia atunci s-ar putea gândi din nou la el și l-ar putea urî în liniște…”. Încâlceală totală: cineva care îl urăște pe Harry îi salvează viața. O face printr-un blestem și o face pentru a putea urî în liniște.”

Expertul în educație

Ce au în comun un antreprenor, un actor și, în sfârșit, un profesor de matematică? Exact, educația. Dacă în cazul profesorului Florian Colceag te-ai gândi că e oarecum natural, deși e greu de spus în ce constă ”expertiza internațională în educația copiilor și a excelenței”, în cazul lui Tudor Chirilă, actor și inițiator al campaniei ”Vă uniți pentru educație?” sau a lui Dragoș Anastasiu, președinte al Grupului Eurolines și co-inițiator al proiectului SuperTeach, nu e prea clar de unde vin interesul și competența pentru reformarea din temelii a educației în România. Ceea ce pot spune însă cu certitudine, este că experții noștri nu sunt singuri. Profesorul Konrad Paul Liessman, filozof și eseist, descrie în pamfletul ”Expertul în educație” / Psihopatologia unui caracter social” din volumul ”Ora fantomelor. Practica non-educației (Geisterstunde. Die Praxis der Unbildung)” – câțiva confrați ai educatorilor noștri din spațiul german. Confrați însă e puțin spus. Cum experții noștri și experții lor seamănă ca două picături de apă, poate ar fi mai nimerit să vorbim de frați gemeni. Oricum ar fi, educația modernă n-a iertat nici bogata și înfloritoarea Germanie, nici micul nostru plai mioritic…

Câteva fragmente din acest pamflet în rândurile care urmează. Viel Spaß!

”E fantomatic: ori de câte ori sistemele naționale de educație sunt evaluate, rezultatele la testele PISA publicate, raportul anual al OECD ”Education at a Glance” (Educația pe scurt) ne prezintă prognozele sale sumbre pentru Germania și Austria (și România am putea adăuga – nota trad.), cota de absolvenți stârnește îngrijorare sau ineficiența școlilor de a asigura egalitatea de șanse e denunțată – apare de nicăieri: expertul în educație. Nimeni nu știe exact în ce constă expertiza lui, în majoritatea cazurilor este vorba de un absolvent al exact acelui sistem de învățământ pe care acum îl critică eficient pe canalele mass-media, are un fond divers de cunoștințe, dar un lucru se poate spune cu certitudine: își face griji pentru educație și știe cu exactitate ce e de făcut. 

În Elveția el este un antreprenor școlar privat ratat, care formulează ”rugăminți primordiale” aplicabile tuturor spre însănătoșire; în Germania el este un filozof de succes care nu mai poate suporta suferința propriei odrasle obligată să frecventeze un sistem de educație defectuos, precum și un așa-numit neurolog care știe că orice copil este superdotat; în Austria el este un președinte pensionat al Consiliului Școlar de Stat, care și-a propus să recupereze publicistic tot ceea ce a ratat ca om politic și care e convins că ”școala generală” este soluția universal-valabilă, precum și un – conform propriei caracterizări – ”consultant de afaceri, autor de bestseller și gânditor critic” (http://www.andreassalcher.com/ueber_andreas_salcher/, abgerufen am 19.4.2014). Oricât de diferiți ar fi între ei Peter Fratton, Richard David Precht, Gerald Hütther, Bernd Schilcher și Andreas Salcher, pe ce nivel de pregătire și argumentație se află, ei au un punct comun și acesta este caracteristica principală a unui expert în educație: convingerea că actualul sistem de educație este cel mai rău sistem care se poate imagina și că numai o revoluție die temelii mai poate evita catastrofa care ne amenință. Gestul retoric al expertului în educație oscilează de aceea între avertizarea apocaliptică, degetul arătător ridicat amenințător și euforia vioaie, dată de resursele incredibile, dar ascunse, pe care le intuiește în stare latentă în puberi și pe care vrea să le trezească la viață dintr-o lovitură.

Importanța unui expert în educație stă mai puțin în calitatea expertizei sale, cât mai ales în atenția medială de care se bucură. Prin aceasta el influențează în mod semnificativ publicul și imaginea pe care acesta o are despre școală, profesori sau universități. Indirect, el influențează și clasa politică pe care în același timp o disprețuiește, pe care o consideră responsabilă de situația catastrofală din educație și împotriva căreia duce eroica sa luptă. Ceea ce firește, nu-l împiedică să acționeze în calitate de consultant pe lângă miniștri ai educației, ministere sau Guvern. Ceea ce poate duce la situații hilare involuntare – ca de exemplu, pamfletul fostului om politic Bernd Schilcher ”Educația enervează”, al cărui subtitlu ”De ce copiii noștri le sunt indiferenți politicienilor” nu-l împiedică în cuvântul său final de mulțumire – numit în pas cu moda ”Acknowledgments” – să le mulțumească aproape tuturor politicienilor din ultimii ani din ministere și landuri, celor din consiliile școlare și directorilor de școală, să-i laude excesiv și să se declare fericit că a avut posibilitatea să cunoască un număr ”impresionat de personalități”. Foarte ciudat că acești politicieni, cărora copii noștri le sunt indiferenți, sunt în același timp oameni minunați, animați de nobile misiuni în educație. Ceva e în neregulă aici. Nu educația enervează, ci expertul în educație.

Astfel de incoerențe produce expertul nostru pe bandă rulantă. Un bun exemplu este testul PISA. Pe de o parte, expertul salută evaluarea PISA, căci ea confirmă viziunea lui că trăim în cel mai rău sistem educațional cu putință. Despre faptul că școlile nu fac ceea cea ar trebui, că sunt prea scumpe, că sistemul de educație nu corectează discriminarea socială ci o adâncește, că e necesar să faci o călătorie în Finlanda ca să afli ce e de făcut – pe toate acestea expertul în educație le știe datorită testului PISA. Pe de altă parte, testul PISA îl neliniștește. Pentru că PISA măsoară doar câteva competențe – ceea ce contrazice imaginea sa holistică despre om; PISA calculează performanța medie, ceea ce contrazice ideea de individualizare; PISA duce la transformarea orei de clasă în oră de pregătire pentru test, ceea ce contrazice idealul său de studiu autoreglat; în sfârșit PISA se află în slujba concurenței, chiar dacă aceasta e produsă artificial tocmai prin evaluarea PISA – iar aici, expertul nu prea mai știe ce vrea: pe de o parte da, pentru că trebuie să rămânem competitivi, pe de altă parte nu, pentru că nu trebuie să existe nici un defavorizat al sistemului de educație. Că logica oricărui tip de competiție presupune și pierzători, asta este pentru expert – în cuvintele lui Kirkegaard – o neplăcere.

În ciuda diferențelor și a contradicțiilor interne există câteva convingeri solide, pe care experții moderni în educație le împărtășesc. Aproape toți se revendică de la Rousseau, altfel spus, sunt convinși că nou-născuții, copiii mici și cei de grădiniță sunt ființe minunate, pe deplin competente, multiplu superdotate, supertalentate și creative, care sunt ulterior corupte, deformate și distruse de un sistem de educație învechit. […]
În sistemul școlar (învechit) contează în final un singur lucru: să ai medie de trecere (susțin experții). Iar celor care vor mai mult, ceea ce, se pare, este valabil pentru toți copiii, fără excepție, li se explică ”să se mulțumească cu un nivelul mediu de cunoștințe” (Hütter/Hauser, Jedes Kind ist hochbegabt, pag. 17). În acest reproș experții sunt de aceeași părere: ”Virtutea cea mai apreciată în sistemul de educație german este conformismul […] Un nivel ridicat de creativitate și ambiție, chiar și atunci când e apreciat de unii profesori, este în mare măsură incompatibil cu școlile noastre” (Precht, Anna, die Schule und der liebe Gott, pag. 109 și următ.). […] Expertul în educație crede cu putere în ”inevitabilitatea creativității” care nu-l lasă să-și imagineze măcar, că ar putea exista cineva, care nu este sau nu vrea să fie creativ. Trecând peste ceea ce este creativitatea în acest context și felul în care se măsoară, expertul practică un cult al noțiunilor de unicitate, talent, abilitate și originalitate, ceea ce trezește suspiciunea că ceea ce în secolul al XVIII-lea era definit ca ”genialitate” și ”ales al sorții” – după formula lui Immanuel Kant, este acum valabil pentru oricine. Căci natura – în viziune romantică modernă – s-a corectat între timp, nu mai cunoaște aleși și scutură uniform peste toți copiii din cornul abundenței de talente. Abia societatea cu instituțiile ei duce la atrofierea acestor talente. […]

Lumea experților în educație este una în care toți oamenii sunt identici prin ceea ce îi diferențiază. Toți sunt superdotați, dar fiecare în felul său. În aceste condiții, nu miră pe nimeni că spiritul pedagogic al modernității, flancat de genetică și neurologie, este îngrozit de medie și de mediocritate. Normalitatea a devenit un fel de bau-bau al vremurilor moderne în care diferența a devenit normă: orice, numai să nu te afli în mijloc, să nu fii un om obișnuit, în nici un caz mediocru, mai ales că în competiția globală putem marca doar prin excepționalitate. Nu ne mai putem permite să neglijăm talentele – acesta e crezul generalizat care lasă să se întrevadă adevăratele intenții din spatele acestui interes pentru copii. În aceste condiții, e puțin surprinzător faptul că unii dintre acești experți caută sfaturi la McKinsey și sunt convinși că salvarea sistemului constă în transformarea acestuia într-un agent economic. Concurență, sisteme de stimulare pentru profesori, calități de manageri pentru directori, o piață liberă pentru furnizori și clienți – și deja ne aflăm în minunata lume nouă a educației. […]

Pentru expertul în educație este destul de simplu să descrie ce este educația: ”a-ți găsi drumul spre sine și spre lume” (Precht, Anna, die Schule und der liebe Gott, pag. 174). Ai dreptul să te miri cum de generațiile anterioare, care în mod evident nu și-au găsit nici drumul în lume și nici spre sine ca urmare a educației greșite, au reușit totuși să supraviețuiască și să nască experți în educație, dar asta ar însemna să ne pierdem în detalii. Este de la sine înțeles că educația presupune definirea raportului dintre om și lume, precum și a raportului cu sine însuși – pe acestea le știm cel târziu de la Humboldt. Diferența este că educația de tip clasic, bună de aruncat la gunoi de vreme ce nu mai are nici un fel de realizări, ar trebui înlocuită cu abilități precum cunoștințe experimentale, autoorganizare, creativitate, spirit de echipă sau originalitate, acumulate, probate și adâncite la modul ideal în afara școlii, într-un context apropiat vieții de zi cu zi. […]

Paradoxul formulat aici reprezintă una din dilemele centrale ale discursului educațional actual. Pe de o parte, educația ar trebui să susțină elevul să se orienteze în lume, pe de altă parte lumea se schimbă atât de repede, încât nimeni nu mai poate spune, ce trebuie să știi sau să poți ca să te orientezi în ea. Concluzia pe care o poți trage este, fie să răspunzi doar la acele întrebări care par să preocupe în prezent sufletul copiilor, fie să dezvolți în aceștia doar acele abilități despre care presupui că-i vor fi de ajutor în viitorul apropiat. Că în aceste condiții viața însăși este cel mai bun maestru – o înțelepciune veche – este vândut astăzi în haine la modă drept inovație. […]La modul ideal am putea preda copiii cu totul vieții, cel mai probabil vor căuta și își vor însuși singuri ceea ce este important pentru ei. […]

Viața, deci. Experiența. Doar prin acestea se învață, pretinde expertul, iar în sprijinul acestei afirmații are cel puțin frați de arme importanți: ”O uncie de experiență, afirmă Benjamin Franklin, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, este la fel de valoroasă ca o tonă de teorie”. Din nou ni se cântă imnul teoriei terne și al copacului înverzit al vieții și se ignoră în același timp că modul de viață modern, care a dus după cum se vede la necesitatea revoluționării sistemului de educație până la confundarea lui cu viața, este în mare măsură rezultatul teoriei terne. Succesul și atractivitatea educației, din care se hrănește și expertul, își au rădăcinile în distanța dintre aceasta și viață și nu în apropierea dintre ele. Expertul în educație uită o simplă, dar centrală înțelepciune: ”Dacă educația ar fi viață în sensul actului imediat de viață, ea ar putea fi preluată complet viață.” (Heinz Joachim Heydorn: Zur Aktualität der klassischen Bildung, in H.J.H.: Bildungstheoretische Schriften, Bd. 1, Frankfurt/Main 1980, Pag. 308).

Când nu mai există nimic de predat, pentru că numai acele întrebări sunt interesante, care vin din universul copilului, atunci și profesorul devine inutil. El nu mai are nimic de dat mai departe, pentru că viața se învață oricum de la sine. Nu, chiar de la sine nu, un pic de asistență nu strică. Profesorul se transformă în coach, ”însoțitor” în procesul de acumulare de cunoștințe, elevul devine ”partener”. Întâlnirea are loc de la egal la egal, însoțitorul își oferă ajutorul numai atunci când partenerul o cere. În principiu însă, învățăcelul învață autonom, autoreglat și își controlează singur progresele.[…]

Fără nici o îndoială, aici se desfășoară în fața ochilor noștri o idilă – atâta doar că e una înșelătoare. Întrebarea clasică – cum să creștem tineri maturi, e rezolvată dintr-un condei prin declararea tinerilor ca fiind maturi de la bun început. Că acolo unde au fost puse în practică principiile studiului autonom și autoreglat, în primul rând copiii care provin din medii sociale defavorizate sunt solicitați peste măsură, e pur și simplu ignorat. Însă este important să remarcăm renunțarea demonstrativă la principiul de bază al oricărei culturi, conform căruia generațiile tinere construiesc pe baza cuceririlor și cunoștințelor generațiilor anterioare. Se ignoră ideea fundamentală că educația ”constă numai într-o foarte mică măsură în așa-numitele experiențe personale. În esență este vorba de a prelua din experiențele altora, în mod special din cele ale generațiilor anterioare care ne sunt transmise sub formă de bunuri culturale.” (Roland Reichenbach: Für die Schule lernen wir. Plädoyer für eine gewöhnliche Institution, Seelze 2013, Pag. 130). […]

Într-adevăr conceptul de ”învățare experiențială” stimulează uitarea culturală. Multe trebuie redescoperite, și nu în ultimul rând, un bun exemplu în această privință este expertul însuși. Mare parte din ceea ce el ne prezintă drept cunoaștere revoluționară provine din clasicii pedagogiei de la Comenius până la Humboldt, precum și din reformele pedagogice ale începutului de secol XX. Și tocmai glorificarea vieții ca loc al procesului de învățare a dus nu numai la o adevărată aversiune față de spirit și știință, dar a lipsit și școala de singura funcție care îi mai conferă o rațiune de a fi într-o societate modernă: un loc al inspirației și al studiului care este eliberat în mare măsură de constrângerile și necesitățile vieții. Cel care se dedică numai acelui lucru de care are imediată nevoie, cel care se orientează numai după utilitate și beneficiu va rămâne în cel din urmă limitat. […]

Libertatea, bucuria, plăcerea care pot iradia din întrebările, poveștile, operațiile logice, limbile străine, operele de artă, fenomenele naturale cu care te ocupi fără a fi nevoit să justifici dacă toate acestea sunt în stare să rezolve probleme actuale sau viitoare, toate acestea sunt ținute în mare măsură la distanță de tineri prin apropierea prost înțeleasă dinte educație și viață. Cu aceasta le este luată tocmai șansa de a dezvolta un orizont lărgit de cunoștințe care este reclamat în mod retoric. Oricât de importante ar fi experiențele personale – de făcut, le facem oricum; valoarea unui sistem de educație constă în aceea că deschide posibilitatea cunoașterii și a re-cunoașterii tocmai a acelor lucruri care nu se află în imediata apropiere a tinerilor. […]

În fapt soluția e simplă. Este de la sine înțeles că avem nevoie de dezbateri și discursuri despre educație. Și tot de la sine înțeles este că avem nevoie de experiența și cunoștințele celor pentru care educația este o temă, care luptă pentru dreptul la educație și care nu acceptă ca noțiunea de educație să fie reinterpretată și practica ei deformată până la punctul în care nu mai merită să lupți pentru ea. Însă discursul educațional nu trebuie să fie dominat de concepte care, deși bine intenționate, sunt încărcate ideologic și îndepărtare de realitate, doar superficial adecvate copiilor și ostile spiritului. […] Un prim pas ar fi să-i ascultăm pe cei care se ocupă zilnic cu educația: de exemplu, profesorii. Pentru aceasta e însă necesar, să-i încurajăm să-și publice experiențele și cunoștințele fără teama de a fi acuzați că ei apară doar perspectiva branșei din care fac parte. Ceva mai multă sinceritate și abandonarea ideii că educația este soluția tuturor tipurilor de probleme ar fi de ajuns pentru început.”

Expertul în educație / Psihopatologia unui caracter social

Konrad Paul Liessmann ”Geisterstunde. Die Praxis der Unbildung” (Ora fantomelor. Practica non-educației)

Excesul de morală

Cu ceva ani în urmă o prietenă m-a întrebat de ce copilul meu nu are voie să se uite la televizor. „A nu avea voie să se uite la televizor” nu era expresia cea mai potrivită pentru situația noastră. Copilului meu nu-i era interzis nimic, doar că… nu aveam televizor. (Ceea ce nu însemna mare lucru de vreme ce aveam mai multe dispozitive conectate la Internet – la care, e drept, nu aveam acces decât noi, adulții).

Întrebarea mi-a rămas totuși în minte. Aș fi putut răspunde în multe feluri, potrivit lecturilor mele de atunci și a studiilor la modă, printre altele că duce la obezitate, la probleme cu vederea, întârzie dezvoltarea vorbirii, obișnuiește cu violența, tocește sensibilitatea, inhibă empatia, etc., etc. Abia mai târziu am înțeles ce mă deranja cu adevărat ”la televizor”: mass-media creează o lume fictivă, falsă, dar totodată și o morală, cel puțin din punctul meu de vedere, falsă. Nu pentru că cineva și-a propus explicit acest lucru, ci pentru că mass-media are o logică internă de funcționare, care nu poate fi îmbunătățită prin ”programe de calitate”. Nu spun că nu trebuie să ne lăsăm copiii la televizor: între a te uita și a nu te uita la televizor  există o multitudine de posibilități. Contează timpul, contează emisiunile, dar cred că esențial este altceva: să nu lăsăm copiii singuri în mass-media, să le fim alături măcar din când în când, să judecăm împreună cu ei ceea ce ni se transmite și să nu lăsăm ideile și valorile televizorului să ocupe locul pe care ar trebui să-l ocupe propriile noastre valori.

Mai multe despre felul în care funcționează mass-media ne explică Alexander Grau în volumul ”Excesul de morală. Noua plăcere a indignării”, din care mai jos un fragment din capitolul al VII-lea ”Societatea în permanentă stare de excitație”:

”Ascensiunea societății de masă este în același timp ascensiunea mass-media. Cele două nu pot fi separate.

Odată cu urbanizarea are loc distrugerea spațiilor tradiționale de comunicare: comunitatea rurală, clanul, familia lărgită. Funcțiile acestora sunt preluate de mass-media. De aici află cititorul – iar în epoca de dinaintea digitizării era vorba într-adevăr de cititor – ce anume trebuie să-l miște. Aici deține o parte de lume sau cel puțin așa își imaginează. Lumea medială înlocuiește comunitatea rurală. Ea este cea care îi oferă senzații, catastrofe, bârfe.

Mediile electronice ale secolului 20 amplifică în mod semnificativ efectul mass-mediei. Dacă presa secolului al 19-lea  simula comunitatea rurală, mass-media electronică transformă întreaga lume într-un sat. Mai precis: sugerează apropiere și comunitate acolo unde ele de fapt nu există. Căci e de la sine înțeles că lumea nu e un sat. Doar în mijloacele media ea apare astfel. Și nu e o întâmplare că tocmai un expert  în mijloace media a folosit pentru prima dată noțiunea de ”global village”.

Prin intermediul imaginii mijloacele media produc apropiere și autenticitate. Atât doar că ambele sunt o iluzie. Evenimentele nu au loc în apropiere și nici imaginile sau titlurile din ziare nu sunt autentice.

Sarcina principală a mijloacelor media este să sugereze autenticitate. Și reușesc prin selectarea, filtrarea, clasificarea și contextualizarea materialului disponibil. Scopul acestei prelucrări nu este să informeze în gradul cel mai înalt cu putință, ci să captiveze și să amuze în gradul cel mai înalt cu putință. Iar acestea se obțin prin discurs emoțional. Căci nimic nu e mai plictisitor decât știrile comunicate factual, echilibrat și extins.

Pentru eficientizarea mesajului emoțional mijloacele media sunt nevoite să reducă complexitatea. În fond acest lucrul nu e dramatic. Orice tip de judecată rezonabilă trebuie să reducă complexitatea. Întrebarea este însă cu ce intenție și pentru ce scop. Mijloacele media operează o reducere de complexitate nu pentru a permite pătrunderea analitică în temă, ci cu scopul de a exagera și de a polariza. Doar în felul acesta obțin reacția afectivă care garantează fidelitatea receptorului.

Nu este sarcina mass-mediei de a descrie fidel realitatea. Produsele ei nu au în vedere obiectivitatea, ci fascinația și entuziasmul. Și nu există – cu excepția sexului și a violenței – nimic care să stimuleze mai puternic decât catastrofele.

Ca urmare, pădurile mor, gaura de ozon se mărește continuu, energia atomică otrăvește Pământul și urși polari melancolici plutesc pe blocuri de gheață în proces de topire. Mijloacele media  iubesc catastrofele. Iar cea mai mare dintre ele este sfârșitul lumii. De aceea mijloacele media sunt înnebunite după Apocalipsă. În concluzie, când nu ne mai amenință nimic, ne amenință măcar o pandemie dezastruoasă sau o ploaie de meteoriți.

Mijloacele media organizează informația într-un tablou al realității al cărui scop este să tulbure, să excite, să dezguste. Pe lângă senzații tari, atrocități și alte tragedii, nimic nu tulbură mai puternic decât cearta, disputa și dizarmonia. De aceea mijloacele media caută scandalul. Vâlva este ocupația și rațiunea lor de a fi.

Pe toate acestea nu le pot firește, admite. Un scandal produs de o mașinărie iubitoare de scandal, nu e un scandal adevărat. Același lucru este valabil și pentru cearta pe care o strategie de dezbinare o provoacă. Iar vâlva generată de un sistem a cărui rațiune de a fi e agitația, nu e o vâlvă autentică.

Mijloacele media se erijează deci în guvernantă. Ceea ce înseamnă: pretinsă protectoare a moralei publice. Ele simulează lupta cu ceea ce reprezintă de fapt elixirul propriei lor existențe: intriga, cearta, conflictul.

Cu nimic nu se pot provoca conflicte mai mari decât cu morala. Asta pentru că morala împarte lumea în bine și rău, în negru și alb. În această privință mijloacele media și morala sunt înrudite. Ambele se supun logicii bipolare.

Dar mai înainte de toate, mass-media are posibilitatea să celebreze binele și să condamne răul. Ea ridică și glorifică, ea pedepsește și acuză. Prin aceasta ea definește totodată și grila de judecată morală. Ceea ce înseamnă: mass-media nu doar construiește realitatea, ci oferă totodată receptorilor ei și ghidul moral corespunzător. Spectatorul nu trebuie să judece, ci să se impregneze cu prejudecăți mediale.

Mai mult decât lauda binelui, îmbată eradicarea răului. Vârful amuzamentul este arderea pe rug. Lucru știut și de Inchiziție. Atâta doar că rugul mediilor electronice e mai fierbinte și arde mai mult timp. Persoana sau evenimentul identificate ca întruchipare a răului, a diabolicului, nu mai are nici o șansă de scăpare. Și nici nu are dreptul să spere la izbăvirea de greșeală. Pentru că mijloacele media iubesc păcatul și pe păcătoși. Prin urmare nu cunosc iertare.

Garanția unui dezgust dublu e oferită de catastrofa generată de om. Pentru că aici există victime și făptași. Mijloacele media îi caută compulsiv pe responsabili. Etica responsabilității este rezultatul logic al erei mass-media. Numai acolo unde există vinovați, se poate întruni tribunalul medial care aprinde scânteia scandalizării și garantează cote de piață.

Starea naturală a societății mediale moderne târzii este de aceea dezgustul. Atâta timp cât televizorul era principalul mijloc media, el era și locul în jurul căruia membrii familiei se adunau seara pentru a se scandaliza împreună. În era Internetului și a rețelelor de socializare ritualul de scandalizare se permanentizează. Omul e cuprins de dezgust imediat ce se află on-line și atâta timp cât este on-line este dezgustat – adică neîntrerupt. Accidente, catastrofe, inundații, atacuri teroriste și conflicte armate invadează instantaneu utilizatorul media. Societatea se transformă într-o comuniune a indignaților. Sau mai elegant: ”Isteria este constituția psiho-politică inevitabilă a populațiilor dominate de mijloace media.” (Peter Sloterdijk, „Neuigkeiten üben den Willen zum Glauben“ în volumul „Nach Gott“, Berlin 2017).

Consecventă logicii mediale, comunitatea indignaților vrea să fie ea însăși prezentă medial. Pentru că existență are numai cine este prezent în mediile electronice. Are loc deci organizarea în flamings, grupe pe Facebook, bloguri sau inițiative pe Internet. Mai dezirabil: organizarea unui happening de protest în lumea reală despre care să relateze mijloacele media.

Această impetuoasă și medial auto-înscenată dependență de scandal este înnobilată în jargonul hipermoralist drept angajament civic. Sfânta Liturghie a hipermoralismului este de aceea lanțul de luminițe, supravegherea sau marșul de protest. Aici se auto-celebrează comunitatea indignaților și tot aici ea transformă agitația colectivă într-un Happy End temporar prin asigurarea mutuală că indignatul se află de partea binelui. În subsidiar aceasta înseamnă simulacru de acțiune. În acest fel consumatorul de catastrofe poate să ia parte în fața monitorului atât la nenorocirile care se petrec în lume cât și la protestul împotriva lor. Iar acesta satisface peste măsură.”

Alexander Grau Hypermoral. Die neue Lust an der Empörung, Claudius Verlag, München 2017