Corpul, natura și iluzia naturaleții

 

Obișnuiesc să scriu înaintea fragmentelor pe care le traduc o mică introducere: ce mi-a atras atenția, ce puncte comune am cu cartea respectivă, de ce cred că tema ar prezenta interes. În cazul lui Alexander Grau nu e nevoie de ea, textele lui se descurcă și fără mine…

Die volumul ”Înstrăinat. Între pierderea realității și capcana identității” de Alexander Grau, editura zu Klampen, 2022

 

Corpul, natura și iluzia naturaleții

Cu greu ai putea găsi în societatea digitalizată târzie ceva care să suscite mai mult interesul decât ”natura” și tot ceea ce sugerează într-o formă sau alta ”naturalețea”. Reviste scumpe glorifică viața la țară, dragostea câmpenească și dorul de sat. Peste tot informații despre amenajarea grădinilor ecologice, cultivarea legumelor, despre pădure sau natură în general. Firește și despre medicina naturistă sau – într-o curată limbă autohtonă – despre Country Living.

Înghesuit în silozurile sterile ale noilor cartiere de locuințe și în apartamente monotone în ciuda străduinței de a le da un aer ospitalier, exilat în fața ecranelor pâlpâitoare, dependent mental de contacte artificiale și de zbârnâiala mediatică permanentă a telefoanelor inteligente, omul erei digitale tânjește după natural.  

Însă ”netezimea este semnătura prezentului”. Nimic nu este real sau palpabil. Estetica netezimii caracterizează de la telefoane mobile ori fațadele noilor clădiri până la trupurile uniform bărbierite. Nici erotismul nu scapă netezimii. Pielea epilată transformă trupul într-un plastic antiseptic. Orice urmă de imperfecțiune este netezită în cele din urmă cu ajutorul serviciului on-line de prelucrarea a imaginilor. Pielea își pierde vârsta. Orice pigmentare este eliminată, corpul tonifiat. Cu ajutorul smartphone-ului trupul este transformat în cele din urmă într-un set optimizat de date.

Astfel, omul pierde o parte semnificativă a individualității sale. Tragedia constă în faptul că el înregistrează această pierdere drept câștig. Corpul standardizat înlocuiește trupul. În spatele suprafeței netede dispare definitiv orice notă personală după care tânjește sinele. Beneficiul sperat prin remodelarea sportivă, cosmetică, chirurgicală și digitală sfârșește în dezastrul designului artificial. Sinele devine o păpușă. Nicăieri nu este mai vizibilă îndepărtarea de sine a omului modern decât în corpul desfigurat de intervențiile chirurgicale și injectările estetice. Conștient, fie și subliminal de artificialitatea acestei puneri în scenă, sinele confuz încearcă să dezvolte contra-strategii estetice pentru a opune propriei sterilități o autenticitate cel puțin simbolică. Prin urmare își tatuează pielea și își perforează diferite părți ale corpului cu piercing. Ele ar trebui să redea corpului contrafăcut ceva arhaic și neîmblânzit, duritate, sălbăticie și exotism.

Cum e de așteptat, această încercare eșuează lamentabil. Pentru că tatuajul este un simbol al primitivității popoarelor străvechi ori al inadaptării sociale a grupurilor marginale. Cu ajutorul lui insul mediocru speră să obțină, măcar simbolic, un loc în galeria celor care amintesc de pericol și îndrăzneală, a mateloților duri și a escrocilor încă și mai duri. Doar că mediul mateloților și a impostorilor, în care oamenii își tatuează pe antebrațe simboluri de militantism și erotism drastic ale masculinității, sunt, în fond, incompatibile cu concepțiile edulcorate, eliberate de orice asprime a cetățeanului prosper. Prin urmare tatuajul devine mesagerul stării de bine, suport pentru incantații de dragoste, ziceri calendaristice și pseudoînțelepciuni orientale sau pentru portretul câinelui preferat. Ancorele, craniile și dragonii, toate lipsite de semnificația lor inițială – casă, dispreț față de moarte, putere, curaj – funcționează ca simboluri lipsite de sens ale culturii populare. Animăluțe fotogenice, flori și aripi de înger relatează despre infantilizarea dorințelor și a aspirațiilor. Numele tatuate pe brațe simulează legături pentru eternitate. Tatuaje colorate de dimensiuni uriașe dezvăluie aplecarea spre kitsch a purtătorului lor. Narcisistul confuz își poartă propria imagine glorificată pe spate, pe piept sau pe braț.

Într-o societate în care pielea devine o marcă, iar corpul despuiat este oferit cu generozitate în cele mai mici detalii, micul tatuaj intim sugerează o intimitate care nu mai există de fapt. Trandafirul diafan, sălbaticul îndrăzneț și inima curajoasă ascunse în locuri intime sunt o încercare de pretinde că ar mai fi ceva de descoperit când totul e oricum la vedere. Astfel, corpul deformat de tatuaje devine simbolul îndepărtării de sine a omului care se scufundă din ce în ce mai adânc într-o lume a aparențelor și simulacrului. Încercând să-și individualizeze ceea ce are mai personal, și anume trupul, omul modern nu face altceva decât să-l degradeze la nivelul unui panou standardizat al industriei globale a imaginilor. Potpuriul de litere asiatice, simboluri religioase, însemne maritime și idoli ai culturii pop e dovada cea mai evidentă a pierderii oricărei identități pe care acestea ar trebui să o ateste.

Durerea pe care o presupune procedura de tatuare este durerea unei societăți dezobișnuite să simtă durerea, a unei societăți care acceptă durerea cel mult în legătură cu proiectul regăsirii de sine și numai ca o formă de amplificare a senzațiilor. Durerea pe care cel tatuat trebuie să o ia în calcul simulează autenticitatea și firescul acestei tehnici arhaice și ar trebui să certifice reușita metodei de autodepășire. În realitate ea nu e decât dovada evidentă a înstrăinării omului modern chiar și de propriul trup. Această autoamăgire devine și mai evidentă în cazul piercing-ului. Și în acest caz se încearcă subminarea artificialității punerii în scenă a corpului și sugerarea autenticității prin apelul la tehnici arhaice de împodobire a popoarelor necivilizate. Însă acest lucru poate funcționa doar prin ignorarea mesajelor străvechi al acestor semne corporale și convertirea lor într-un accesoriu al culturii globale pop. Odată însemne militare ale unei caste războinice cu accentul cultural pe sexualitate binară, piercing-urile faciale și bijuteriile intime servesc acum societății post-eroice și multisexuale ca mijloc de auto-dramatizare individualistă. Arhaismul devine în societatea hipertehnologizată obiect de recuzită a narcisismului maladiv. Ceea ce era odată simbolul luptei, al victoriei și al virilității este degradat acum la nivelul jucăriilor pentru diverși și toleranți. Corporalitatea autentică, firească, transpirată stârnește indignarea. Igiena corporală a căpătat în societățile vestice trăsături aproape patologice. Omul modern se spală, se dă cu cremă, își rade barba și își epilează corpul cu scopul de a elimina orice ar putea aminti de corporalitate.

Această sterilizare a corpului este însoțită de renunțarea la tot ceea ce ar putea afecta sănătatea: țigări, alcool, mâncare nesănătoasă. În numele unei diete sportive și sănătoase locul lor a fost luat de shake-uri proteice, capsule de vitamine, băuturi minerale și alte suplimente nutritive. Dacă în urmă cu câteva decenii era de la sine înțeles să savurezi o țigară și să oferi oaspeților după-amiaza un coniac,  astăzi oamenii se refugiază într-o manie a sănătății antiseptice. Determinarea caloriilor consumate a devenit sport național, la fel și monitorizarea numărul de pași cu ajutorul pedometrelor sau a calculului consumului de energie. Dintr-o ființă vie care trăiește ne transformăm în automate organice optimizate.

În același timp corpul nostru cedează ca organism: dezvoltă alergii, hernie de disc, deficiențe de postură, tensiune arterială ridicată și diabet. Privat în mare măsură de mediul său natural, suferă de ceea ce numim, în mod eufemistic, boli ale civilizației Am construit în jurul nostru o lume care ne îmbolnăvește. Și pe care nu o mai putem suporta mental. Pentru că, pe lângă numeroasele boli metabolice și ortopedice, există și cele psihiatrice: compulsii, fobii, depresii, sindromul borderline, tulburări de personalitate. Lumea artificială pe care am creat-o pentru a ne regăsi începe să ne distrugă identitatea. Nu mai știm ce ne face bine. Sau poate mai știm, dar am pierdut orice motivație pentru a suporta consecințele. Acceptăm hiperactivitatea copiilor, tulburările de atenție, agresivitatea și supraponderabilitatea, amăgindu-ne că, în principiu, totul este în regulă și că deficiențele existente pot fi remediate cu și mai multă pedagogie, și mai multă grijă și mai mult control. Nu înțelegem că exact această pedagogie excesivă este cea care îi împiedică pe copii să fie ei înșiși transformându-i în victime ale modernității. Dar, în esență, nu ne displac aceste victime ale modernității: copii dresați de marketing, condiționați de software, algoritmi și dispozitive finale, antrenați socio-politic în concepte ideologice cheie precum diversitatea, varietatea, durabilitatea și egalitatea. Nu ne interesează tineri cu spirit critic, ci simulatori de critică, docili ascultători ai șoaptelor ideologiilor călăuzitoare.

Rezultatul sunt personalități precoce și în același timp încremenite în pubertate, care nu mai știu cum să-și găsească identitatea în cadrul coordonatelor tradiționale de maturizare. În schimb, se pierd în utopiile proiectate ale unei lumi presupus mai bune, însă complet artificiale, perfect adaptate psihicului lor regresiv condiționat. Eșecul inevitabil de a înfrunta realitatea nu face decât să învârtă și mai mult spirala evadării din lume. Deziluzionați, oamenii eșuează în cele din urmă în lumi digitale iluzorii, moralism excesiv și angajament politic rupt de realitate.

Alexander Grau mai poate fi găsit și aici: Excesul de morală

Excesul de morală

Cu ceva ani în urmă o prietenă m-a întrebat de ce copilul meu nu are voie să se uite la televizor. „A nu avea voie să se uite la televizor” nu era expresia cea mai potrivită pentru situația noastră. Copilului meu nu-i era interzis nimic, doar că… nu aveam televizor. (Ceea ce nu însemna mare lucru de vreme ce aveam mai multe dispozitive conectate la Internet – la care, e drept, nu aveam acces decât noi, adulții).

Întrebarea mi-a rămas totuși în minte. Aș fi putut răspunde în multe feluri, potrivit lecturilor mele de atunci și a studiilor la modă, printre altele că duce la obezitate, la probleme cu vederea, întârzie dezvoltarea vorbirii, obișnuiește cu violența, tocește sensibilitatea, inhibă empatia, etc., etc. Abia mai târziu am înțeles ce mă deranja cu adevărat ”la televizor”: mass-media creează o lume fictivă, falsă, dar totodată și o morală, cel puțin din punctul meu de vedere, falsă. Nu pentru că cineva și-a propus explicit acest lucru, ci pentru că mass-media are o logică internă de funcționare, care nu poate fi îmbunătățită prin ”programe de calitate”. Nu spun că nu trebuie să ne lăsăm copiii la televizor: între a te uita și a nu te uita la televizor  există o multitudine de posibilități. Contează timpul, contează emisiunile, dar cred că esențial este altceva: să nu lăsăm copiii singuri în mass-media, să le fim alături măcar din când în când, să judecăm împreună cu ei ceea ce ni se transmite și să nu lăsăm ideile și valorile televizorului să ocupe locul pe care ar trebui să-l ocupe propriile noastre valori.

Mai multe despre felul în care funcționează mass-media ne explică Alexander Grau în volumul ”Excesul de morală. Noua plăcere a indignării”, din care mai jos un fragment din capitolul al VII-lea ”Societatea în permanentă stare de excitație”:

”Ascensiunea societății de masă este în același timp ascensiunea mass-media. Cele două nu pot fi separate.

Odată cu urbanizarea are loc distrugerea spațiilor tradiționale de comunicare: comunitatea rurală, clanul, familia lărgită. Funcțiile acestora sunt preluate de mass-media. De aici află cititorul – iar în epoca de dinaintea digitizării era vorba într-adevăr de cititor – ce anume trebuie să-l miște. Aici deține o parte de lume sau cel puțin așa își imaginează. Lumea medială înlocuiește comunitatea rurală. Ea este cea care îi oferă senzații, catastrofe, bârfe.

Mediile electronice ale secolului 20 amplifică în mod semnificativ efectul mass-mediei. Dacă presa secolului al 19-lea  simula comunitatea rurală, mass-media electronică transformă întreaga lume într-un sat. Mai precis: sugerează apropiere și comunitate acolo unde ele de fapt nu există. Căci e de la sine înțeles că lumea nu e un sat. Doar în mijloacele media ea apare astfel. Și nu e o întâmplare că tocmai un expert  în mijloace media a folosit pentru prima dată noțiunea de ”global village”.

Prin intermediul imaginii mijloacele media produc apropiere și autenticitate. Atât doar că ambele sunt o iluzie. Evenimentele nu au loc în apropiere și nici imaginile sau titlurile din ziare nu sunt autentice.

Sarcina principală a mijloacelor media este să sugereze autenticitate. Și reușesc prin selectarea, filtrarea, clasificarea și contextualizarea materialului disponibil. Scopul acestei prelucrări nu este să informeze în gradul cel mai înalt cu putință, ci să captiveze și să amuze în gradul cel mai înalt cu putință. Iar acestea se obțin prin discurs emoțional. Căci nimic nu e mai plictisitor decât știrile comunicate factual, echilibrat și extins.

Pentru eficientizarea mesajului emoțional mijloacele media sunt nevoite să reducă complexitatea. În fond acest lucrul nu e dramatic. Orice tip de judecată rezonabilă trebuie să reducă complexitatea. Întrebarea este însă cu ce intenție și pentru ce scop. Mijloacele media operează o reducere de complexitate nu pentru a permite pătrunderea analitică în temă, ci cu scopul de a exagera și de a polariza. Doar în felul acesta obțin reacția afectivă care garantează fidelitatea receptorului.

Nu este sarcina mass-mediei de a descrie fidel realitatea. Produsele ei nu au în vedere obiectivitatea, ci fascinația și entuziasmul. Și nu există – cu excepția sexului și a violenței – nimic care să stimuleze mai puternic decât catastrofele.

Ca urmare, pădurile mor, gaura de ozon se mărește continuu, energia atomică otrăvește Pământul și urși polari melancolici plutesc pe blocuri de gheață în proces de topire. Mijloacele media  iubesc catastrofele. Iar cea mai mare dintre ele este sfârșitul lumii. De aceea mijloacele media sunt înnebunite după Apocalipsă. În concluzie, când nu ne mai amenință nimic, ne amenință măcar o pandemie dezastruoasă sau o ploaie de meteoriți.

Mijloacele media organizează informația într-un tablou al realității al cărui scop este să tulbure, să excite, să dezguste. Pe lângă senzații tari, atrocități și alte tragedii, nimic nu tulbură mai puternic decât cearta, disputa și dizarmonia. De aceea mijloacele media caută scandalul. Vâlva este ocupația și rațiunea lor de a fi.

Pe toate acestea nu le pot firește, admite. Un scandal produs de o mașinărie iubitoare de scandal, nu e un scandal adevărat. Același lucru este valabil și pentru cearta pe care o strategie de dezbinare o provoacă. Iar vâlva generată de un sistem a cărui rațiune de a fi e agitația, nu e o vâlvă autentică.

Mijloacele media se erijează deci în guvernantă. Ceea ce înseamnă: pretinsă protectoare a moralei publice. Ele simulează lupta cu ceea ce reprezintă de fapt elixirul propriei lor existențe: intriga, cearta, conflictul.

Cu nimic nu se pot provoca conflicte mai mari decât cu morala. Asta pentru că morala împarte lumea în bine și rău, în negru și alb. În această privință mijloacele media și morala sunt înrudite. Ambele se supun logicii bipolare.

Dar mai înainte de toate, mass-media are posibilitatea să celebreze binele și să condamne răul. Ea ridică și glorifică, ea pedepsește și acuză. Prin aceasta ea definește totodată și grila de judecată morală. Ceea ce înseamnă: mass-media nu doar construiește realitatea, ci oferă totodată receptorilor ei și ghidul moral corespunzător. Spectatorul nu trebuie să judece, ci să se impregneze cu prejudecăți mediale.

Mai mult decât lauda binelui, îmbată eradicarea răului. Vârful amuzamentul este arderea pe rug. Lucru știut și de Inchiziție. Atâta doar că rugul mediilor electronice e mai fierbinte și arde mai mult timp. Persoana sau evenimentul identificate ca întruchipare a răului, a diabolicului, nu mai are nici o șansă de scăpare. Și nici nu are dreptul să spere la izbăvirea de greșeală. Pentru că mijloacele media iubesc păcatul și pe păcătoși. Prin urmare nu cunosc iertare.

Garanția unui dezgust dublu e oferită de catastrofa generată de om. Pentru că aici există victime și făptași. Mijloacele media îi caută compulsiv pe responsabili. Etica responsabilității este rezultatul logic al erei mass-media. Numai acolo unde există vinovați, se poate întruni tribunalul medial care aprinde scânteia scandalizării și garantează cote de piață.

Starea naturală a societății mediale moderne târzii este de aceea dezgustul. Atâta timp cât televizorul era principalul mijloc media, el era și locul în jurul căruia membrii familiei se adunau seara pentru a se scandaliza împreună. În era Internetului și a rețelelor de socializare ritualul de scandalizare se permanentizează. Omul e cuprins de dezgust imediat ce se află on-line și atâta timp cât este on-line este dezgustat – adică neîntrerupt. Accidente, catastrofe, inundații, atacuri teroriste și conflicte armate invadează instantaneu utilizatorul media. Societatea se transformă într-o comuniune a indignaților. Sau mai elegant: ”Isteria este constituția psiho-politică inevitabilă a populațiilor dominate de mijloace media.” (Peter Sloterdijk, „Neuigkeiten üben den Willen zum Glauben“ în volumul „Nach Gott“, Berlin 2017).

Consecventă logicii mediale, comunitatea indignaților vrea să fie ea însăși prezentă medial. Pentru că existență are numai cine este prezent în mediile electronice. Are loc deci organizarea în flamings, grupe pe Facebook, bloguri sau inițiative pe Internet. Mai dezirabil: organizarea unui happening de protest în lumea reală despre care să relateze mijloacele media.

Această impetuoasă și medial auto-înscenată dependență de scandal este înnobilată în jargonul hipermoralist drept angajament civic. Sfânta Liturghie a hipermoralismului este de aceea lanțul de luminițe, supravegherea sau marșul de protest. Aici se auto-celebrează comunitatea indignaților și tot aici ea transformă agitația colectivă într-un Happy End temporar prin asigurarea mutuală că indignatul se află de partea binelui. În subsidiar aceasta înseamnă simulacru de acțiune. În acest fel consumatorul de catastrofe poate să ia parte în fața monitorului atât la nenorocirile care se petrec în lume cât și la protestul împotriva lor. Iar acesta satisface peste măsură.”

Alexander Grau Hypermoral. Die neue Lust an der Empörung, Claudius Verlag, München 2017