Corpul, natura și iluzia naturaleții

 

Obișnuiesc să scriu înaintea fragmentelor pe care le traduc o mică introducere: ce mi-a atras atenția, ce puncte comune am cu cartea respectivă, de ce cred că tema ar prezenta interes. În cazul lui Alexander Grau nu e nevoie de ea, textele lui se descurcă și fără mine…

Die volumul ”Înstrăinat. Între pierderea realității și capcana identității” de Alexander Grau, editura zu Klampen, 2022

 

Corpul, natura și iluzia naturaleții

Cu greu ai putea găsi în societatea digitalizată târzie ceva care să suscite mai mult interesul decât ”natura” și tot ceea ce sugerează într-o formă sau alta ”naturalețea”. Reviste scumpe glorifică viața la țară, dragostea câmpenească și dorul de sat. Peste tot informații despre amenajarea grădinilor ecologice, cultivarea legumelor, despre pădure sau natură în general. Firește și despre medicina naturistă sau – într-o curată limbă autohtonă – despre Country Living.

Înghesuit în silozurile sterile ale noilor cartiere de locuințe și în apartamente monotone în ciuda străduinței de a le da un aer ospitalier, exilat în fața ecranelor pâlpâitoare, dependent mental de contacte artificiale și de zbârnâiala mediatică permanentă a telefoanelor inteligente, omul erei digitale tânjește după natural.  

Însă ”netezimea este semnătura prezentului”. Nimic nu este real sau palpabil. Estetica netezimii caracterizează de la telefoane mobile ori fațadele noilor clădiri până la trupurile uniform bărbierite. Nici erotismul nu scapă netezimii. Pielea epilată transformă trupul într-un plastic antiseptic. Orice urmă de imperfecțiune este netezită în cele din urmă cu ajutorul serviciului on-line de prelucrarea a imaginilor. Pielea își pierde vârsta. Orice pigmentare este eliminată, corpul tonifiat. Cu ajutorul smartphone-ului trupul este transformat în cele din urmă într-un set optimizat de date.

Astfel, omul pierde o parte semnificativă a individualității sale. Tragedia constă în faptul că el înregistrează această pierdere drept câștig. Corpul standardizat înlocuiește trupul. În spatele suprafeței netede dispare definitiv orice notă personală după care tânjește sinele. Beneficiul sperat prin remodelarea sportivă, cosmetică, chirurgicală și digitală sfârșește în dezastrul designului artificial. Sinele devine o păpușă. Nicăieri nu este mai vizibilă îndepărtarea de sine a omului modern decât în corpul desfigurat de intervențiile chirurgicale și injectările estetice. Conștient, fie și subliminal de artificialitatea acestei puneri în scenă, sinele confuz încearcă să dezvolte contra-strategii estetice pentru a opune propriei sterilități o autenticitate cel puțin simbolică. Prin urmare își tatuează pielea și își perforează diferite părți ale corpului cu piercing. Ele ar trebui să redea corpului contrafăcut ceva arhaic și neîmblânzit, duritate, sălbăticie și exotism.

Cum e de așteptat, această încercare eșuează lamentabil. Pentru că tatuajul este un simbol al primitivității popoarelor străvechi ori al inadaptării sociale a grupurilor marginale. Cu ajutorul lui insul mediocru speră să obțină, măcar simbolic, un loc în galeria celor care amintesc de pericol și îndrăzneală, a mateloților duri și a escrocilor încă și mai duri. Doar că mediul mateloților și a impostorilor, în care oamenii își tatuează pe antebrațe simboluri de militantism și erotism drastic ale masculinității, sunt, în fond, incompatibile cu concepțiile edulcorate, eliberate de orice asprime a cetățeanului prosper. Prin urmare tatuajul devine mesagerul stării de bine, suport pentru incantații de dragoste, ziceri calendaristice și pseudoînțelepciuni orientale sau pentru portretul câinelui preferat. Ancorele, craniile și dragonii, toate lipsite de semnificația lor inițială – casă, dispreț față de moarte, putere, curaj – funcționează ca simboluri lipsite de sens ale culturii populare. Animăluțe fotogenice, flori și aripi de înger relatează despre infantilizarea dorințelor și a aspirațiilor. Numele tatuate pe brațe simulează legături pentru eternitate. Tatuaje colorate de dimensiuni uriașe dezvăluie aplecarea spre kitsch a purtătorului lor. Narcisistul confuz își poartă propria imagine glorificată pe spate, pe piept sau pe braț.

Într-o societate în care pielea devine o marcă, iar corpul despuiat este oferit cu generozitate în cele mai mici detalii, micul tatuaj intim sugerează o intimitate care nu mai există de fapt. Trandafirul diafan, sălbaticul îndrăzneț și inima curajoasă ascunse în locuri intime sunt o încercare de pretinde că ar mai fi ceva de descoperit când totul e oricum la vedere. Astfel, corpul deformat de tatuaje devine simbolul îndepărtării de sine a omului care se scufundă din ce în ce mai adânc într-o lume a aparențelor și simulacrului. Încercând să-și individualizeze ceea ce are mai personal, și anume trupul, omul modern nu face altceva decât să-l degradeze la nivelul unui panou standardizat al industriei globale a imaginilor. Potpuriul de litere asiatice, simboluri religioase, însemne maritime și idoli ai culturii pop e dovada cea mai evidentă a pierderii oricărei identități pe care acestea ar trebui să o ateste.

Durerea pe care o presupune procedura de tatuare este durerea unei societăți dezobișnuite să simtă durerea, a unei societăți care acceptă durerea cel mult în legătură cu proiectul regăsirii de sine și numai ca o formă de amplificare a senzațiilor. Durerea pe care cel tatuat trebuie să o ia în calcul simulează autenticitatea și firescul acestei tehnici arhaice și ar trebui să certifice reușita metodei de autodepășire. În realitate ea nu e decât dovada evidentă a înstrăinării omului modern chiar și de propriul trup. Această autoamăgire devine și mai evidentă în cazul piercing-ului. Și în acest caz se încearcă subminarea artificialității punerii în scenă a corpului și sugerarea autenticității prin apelul la tehnici arhaice de împodobire a popoarelor necivilizate. Însă acest lucru poate funcționa doar prin ignorarea mesajelor străvechi al acestor semne corporale și convertirea lor într-un accesoriu al culturii globale pop. Odată însemne militare ale unei caste războinice cu accentul cultural pe sexualitate binară, piercing-urile faciale și bijuteriile intime servesc acum societății post-eroice și multisexuale ca mijloc de auto-dramatizare individualistă. Arhaismul devine în societatea hipertehnologizată obiect de recuzită a narcisismului maladiv. Ceea ce era odată simbolul luptei, al victoriei și al virilității este degradat acum la nivelul jucăriilor pentru diverși și toleranți. Corporalitatea autentică, firească, transpirată stârnește indignarea. Igiena corporală a căpătat în societățile vestice trăsături aproape patologice. Omul modern se spală, se dă cu cremă, își rade barba și își epilează corpul cu scopul de a elimina orice ar putea aminti de corporalitate.

Această sterilizare a corpului este însoțită de renunțarea la tot ceea ce ar putea afecta sănătatea: țigări, alcool, mâncare nesănătoasă. În numele unei diete sportive și sănătoase locul lor a fost luat de shake-uri proteice, capsule de vitamine, băuturi minerale și alte suplimente nutritive. Dacă în urmă cu câteva decenii era de la sine înțeles să savurezi o țigară și să oferi oaspeților după-amiaza un coniac,  astăzi oamenii se refugiază într-o manie a sănătății antiseptice. Determinarea caloriilor consumate a devenit sport național, la fel și monitorizarea numărul de pași cu ajutorul pedometrelor sau a calculului consumului de energie. Dintr-o ființă vie care trăiește ne transformăm în automate organice optimizate.

În același timp corpul nostru cedează ca organism: dezvoltă alergii, hernie de disc, deficiențe de postură, tensiune arterială ridicată și diabet. Privat în mare măsură de mediul său natural, suferă de ceea ce numim, în mod eufemistic, boli ale civilizației Am construit în jurul nostru o lume care ne îmbolnăvește. Și pe care nu o mai putem suporta mental. Pentru că, pe lângă numeroasele boli metabolice și ortopedice, există și cele psihiatrice: compulsii, fobii, depresii, sindromul borderline, tulburări de personalitate. Lumea artificială pe care am creat-o pentru a ne regăsi începe să ne distrugă identitatea. Nu mai știm ce ne face bine. Sau poate mai știm, dar am pierdut orice motivație pentru a suporta consecințele. Acceptăm hiperactivitatea copiilor, tulburările de atenție, agresivitatea și supraponderabilitatea, amăgindu-ne că, în principiu, totul este în regulă și că deficiențele existente pot fi remediate cu și mai multă pedagogie, și mai multă grijă și mai mult control. Nu înțelegem că exact această pedagogie excesivă este cea care îi împiedică pe copii să fie ei înșiși transformându-i în victime ale modernității. Dar, în esență, nu ne displac aceste victime ale modernității: copii dresați de marketing, condiționați de software, algoritmi și dispozitive finale, antrenați socio-politic în concepte ideologice cheie precum diversitatea, varietatea, durabilitatea și egalitatea. Nu ne interesează tineri cu spirit critic, ci simulatori de critică, docili ascultători ai șoaptelor ideologiilor călăuzitoare.

Rezultatul sunt personalități precoce și în același timp încremenite în pubertate, care nu mai știu cum să-și găsească identitatea în cadrul coordonatelor tradiționale de maturizare. În schimb, se pierd în utopiile proiectate ale unei lumi presupus mai bune, însă complet artificiale, perfect adaptate psihicului lor regresiv condiționat. Eșecul inevitabil de a înfrunta realitatea nu face decât să învârtă și mai mult spirala evadării din lume. Deziluzionați, oamenii eșuează în cele din urmă în lumi digitale iluzorii, moralism excesiv și angajament politic rupt de realitate.

Alexander Grau mai poate fi găsit și aici: Excesul de morală

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *