Despre sărăcia educației confuze

Despre ”Averea bunei educații” de Theodor Baconschi s-au scris recenzii elogioase, s-au făcut emisiuni la televizor și interviuri pe YouTube, pe scurt, autorul s-a bucurat de toată considerația datorată unui mare intelectual și expert, a beneficiat de o bună promovare a cărții și, probabil, de o cifră record de vânzări pentru situația actuală a pieței de carte. 

Nu voi îngroșa rândurile admiratorilor acestei cărți. Nu pentru că ”Averea bunei educații” n-ar fi scrisă bine – valoarea ei estetică este indiscutabilă – sau pentru că plăcerea de a te scufunda în ”superba colecție de crochiuri filosofice” cum o numește Adrian G. Romila, n-ar fi reală.

Altele sunt obiecțiile pe care le ridic. 

În primul rând mă deranjează pretenția autorului (sau a recenzenților lui?) de a fi scris carte în tradiție conservatoare. ”De pe pozițiile unui neoconservatorism echilibrat (european până în măduva oaselor, afin cu cel al unor Harold Bloom, George Steiner, Roger Scruton sau Michel Henry), autorul reia, concentrat, idei pe care le-a vehiculat anterior în tot felul de ocazii publicistice” afirmă și Adrian G. Romila în mai sus amintitul eseu. Însă, faptul că această carte recomandă o instrucție de tip clasic, bazată pe tradiție (occidentală), cărți, respectul față de predecesori – recomandări legitime și necesare, nu mi se pare suficient pentru a caracteriza o educație de tip conservator. Să faci apologia culturii occidentale, a limbilor  străine și a călătoriilor prin lumea largă și să nu sufli un cuvânt despre importanța culturii naționale, a necesității de a o cunoaște temeinic, ca să nu mai amintesc de limba română vorbită atât de precar astăzi, este ca și cum ai încerca să pregătești o ciorbă moldovenească folosind pătrunjel, carne și apă. Rezultatul e cel mai probabil digerabil, dar ciorbă moldovenească nu e. 

Oricât de instruit ai fi în cultura occidentală, oricâtă ușurință ai avea în a jongla cu epoci istorice sau curente culturale, oricâte diplome și patalamale ai deține la universități de top, vei rămâne iremediabil un ”infirm cultural” dacă nu-ți cunoști propriile rădăcini, nu știi cine ești și ce te diferențiază de alții. Nu vei avea repere tari și nici aspirații, căci nu-ți poți însuși cauze străine de cultura ta – oricât ai vrea, nu poți fi nici neamț, nici englez, după cum nu poți aparține simultan mai multor culturi. E o iluzie să crezi că te poți angaja pro bono pentru o cauză ”europeană” sau ”occidentală”. Firește, și reciproca e valabilă. Oricât de român ai fi, tot nu vei ști cine ești, dacă nu poți aprecia locul tău în cadrul culturii universale. Vei sfârși sufocat de autosuficiență, frustrare și, cel mai probabil, singurătate.

O educație de tip conservator urmărește mai întâi formarea unei elite de tip național, bine ancorată la realitățile și problemele nației sale – ceea ce implică, după cum spuneam mai sus și cunoașterea exactă a locului tău în lume. Îmi lipsește din cartea așa zis „conservatoare” a lui Theodor Baconschi ”specificul național” al educației. Înainte de a educa cetățeni universali perfect adaptabili locurilor și vremurilor, îmi doresc să fac din copiii mei mai întâi buni români. 

În al doilea rând cartea promovează un relativism greu de acceptat pentru conservatori. În capitolul referitor la religie singurul sfat pe care îl are de dat autorul este acela de a nu practica ”ura față de religie” (pag. 140). Iar asta în numele libertății ”constitutive” de a (nu) crede specifică creștinismului. Te-ai fi așteptat de la un teolog și intelectual de talia lui Theodor Baconschi să aibă totuși un discurs ceva mai favorabil sau măcar mai nuanțat în ceea ce privește creștinismul. 

Cu totul deplasată mi se pare ”compatibilitatea” reclamată de autor între creștinism și ”temele generației millenials”: dreptate socială, protecția mediului, critica exceselor capitalismului: consumismul exacerbat și ”fetișizarea profitului” (pag. 142).

Nu sunt teolog – dar măcar atât am înțeles despre creștinism: că nu despre dreptate este vorba – nici măcar cea socială – ci despre dragoste (de aproapele nostru). Unde este dreptatea socială în pilda lucrătorilor viei (Matei, 20) sau în pilda talanților (Matei, 25)? Dreptatea socială este o temă pentru stânga marxistă, nu pentru creștinism. Iar cine dorește să se apropie de creștinism pe ușa ”dreptății sociale” mai bine s-ar lăsa păgubaș din capul locului.

Protecția mediului, așa cum este ea practicată de ideologii ”verzi” de serviciu ai noului marxism are tot atât de multe în comun cu respectul pentru creația lui Dumnezeu cât au ”dietele vegan” cu postul ortodox. Adică nici una. Pentru că postul creștin nu este despre mâncare: este despre curățirea de patimi, omorârea păcatului, facerea de fapte bune. ”Dietele vegan” sunt despre slăbit și idolatrizarea trupului – vezi în această privință paginile despre vitalism din excelentul eseu al lui Serafim Rose ”Nihilismul, rădăcina revoluției în epoca modernă”.

Nu știu dacă autorul confundă intenționat creștinismul cu mișcarea #rezist, dar intenționată sau nu, o astfel de confuzie este, elegant spus, descalificantă.

În al treilea rând, mi se pare nocivă, și evident, deloc conservatoare, ideea propusă de autor, anume aceea a educației văzut drept garant al adaptabilității într-o lume imprevizibilă, complexă și cel mai probabil nedreaptă. ”Vor rezista cel mai bine transformărilor din piața globală a muncii doar persoanele superior educate, care-și pot reajusta din mers instrumentarul profesional” (pag 11-12) afirmă autorul. Sau tot la fel: ”Averea bunei educații e fondul spiritual în care bunul-simț al supraviețuirii preia, ca pe un veșmânt, retorica și noțiunile fiecărei epoci istorice” (pag. 29-30).

Ce-ar fi dacă ”bunul simț al supraviețuirii” nu ar prelua ”retorica” și ”noțiunile fiecărei epoci istorice”, ci le-ar sili pe acestea să se adapteze unor valori universale și perene? Nu tinerii trebuie să se adapteze viitorului, ci viitorul trebuie să se adapteze nevoilor copiilor noștri. Asumându-ne cu toții riscul ca tinerii noștri să se frângă acolo unde viitorul nu stă în mâinile lor. ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” e una din cele mai frumoase lecții care ne-au fost lăsate moștenire de generația celor care în plin comunism au ales să moară decât să preia ”retorica” epocii comuniste. Altminteri, cu toată educația, nu ești decât un banal oportunist… 

Expertul în educație

Ce au în comun un antreprenor, un actor și, în sfârșit, un profesor de matematică? Exact, educația. Dacă în cazul profesorului Florian Colceag te-ai gândi că e oarecum natural, deși e greu de spus în ce constă ”expertiza internațională în educația copiilor și a excelenței”, în cazul lui Tudor Chirilă, actor și inițiator al campaniei ”Vă uniți pentru educație?” sau a lui Dragoș Anastasiu, președinte al Grupului Eurolines și co-inițiator al proiectului SuperTeach, nu e prea clar de unde vin interesul și competența pentru reformarea din temelii a educației în România. Ceea ce pot spune însă cu certitudine, este că experții noștri nu sunt singuri. Profesorul Konrad Paul Liessman, filozof și eseist, descrie în pamfletul ”Expertul în educație” / Psihopatologia unui caracter social” din volumul ”Ora fantomelor. Practica non-educației (Geisterstunde. Die Praxis der Unbildung)” – câțiva confrați ai educatorilor noștri din spațiul german. Confrați însă e puțin spus. Cum experții noștri și experții lor seamănă ca două picături de apă, poate ar fi mai nimerit să vorbim de frați gemeni. Oricum ar fi, educația modernă n-a iertat nici bogata și înfloritoarea Germanie, nici micul nostru plai mioritic…

Câteva fragmente din acest pamflet în rândurile care urmează. Viel Spaß!

”E fantomatic: ori de câte ori sistemele naționale de educație sunt evaluate, rezultatele la testele PISA publicate, raportul anual al OECD ”Education at a Glance” (Educația pe scurt) ne prezintă prognozele sale sumbre pentru Germania și Austria (și România am putea adăuga – nota trad.), cota de absolvenți stârnește îngrijorare sau ineficiența școlilor de a asigura egalitatea de șanse e denunțată – apare de nicăieri: expertul în educație. Nimeni nu știe exact în ce constă expertiza lui, în majoritatea cazurilor este vorba de un absolvent al exact acelui sistem de învățământ pe care acum îl critică eficient pe canalele mass-media, are un fond divers de cunoștințe, dar un lucru se poate spune cu certitudine: își face griji pentru educație și știe cu exactitate ce e de făcut. 

În Elveția el este un antreprenor școlar privat ratat, care formulează ”rugăminți primordiale” aplicabile tuturor spre însănătoșire; în Germania el este un filozof de succes care nu mai poate suporta suferința propriei odrasle obligată să frecventeze un sistem de educație defectuos, precum și un așa-numit neurolog care știe că orice copil este superdotat; în Austria el este un președinte pensionat al Consiliului Școlar de Stat, care și-a propus să recupereze publicistic tot ceea ce a ratat ca om politic și care e convins că ”școala generală” este soluția universal-valabilă, precum și un – conform propriei caracterizări – ”consultant de afaceri, autor de bestseller și gânditor critic” (http://www.andreassalcher.com/ueber_andreas_salcher/, abgerufen am 19.4.2014). Oricât de diferiți ar fi între ei Peter Fratton, Richard David Precht, Gerald Hütther, Bernd Schilcher și Andreas Salcher, pe ce nivel de pregătire și argumentație se află, ei au un punct comun și acesta este caracteristica principală a unui expert în educație: convingerea că actualul sistem de educație este cel mai rău sistem care se poate imagina și că numai o revoluție die temelii mai poate evita catastrofa care ne amenință. Gestul retoric al expertului în educație oscilează de aceea între avertizarea apocaliptică, degetul arătător ridicat amenințător și euforia vioaie, dată de resursele incredibile, dar ascunse, pe care le intuiește în stare latentă în puberi și pe care vrea să le trezească la viață dintr-o lovitură.

Importanța unui expert în educație stă mai puțin în calitatea expertizei sale, cât mai ales în atenția medială de care se bucură. Prin aceasta el influențează în mod semnificativ publicul și imaginea pe care acesta o are despre școală, profesori sau universități. Indirect, el influențează și clasa politică pe care în același timp o disprețuiește, pe care o consideră responsabilă de situația catastrofală din educație și împotriva căreia duce eroica sa luptă. Ceea ce firește, nu-l împiedică să acționeze în calitate de consultant pe lângă miniștri ai educației, ministere sau Guvern. Ceea ce poate duce la situații hilare involuntare – ca de exemplu, pamfletul fostului om politic Bernd Schilcher ”Educația enervează”, al cărui subtitlu ”De ce copiii noștri le sunt indiferenți politicienilor” nu-l împiedică în cuvântul său final de mulțumire – numit în pas cu moda ”Acknowledgments” – să le mulțumească aproape tuturor politicienilor din ultimii ani din ministere și landuri, celor din consiliile școlare și directorilor de școală, să-i laude excesiv și să se declare fericit că a avut posibilitatea să cunoască un număr ”impresionat de personalități”. Foarte ciudat că acești politicieni, cărora copii noștri le sunt indiferenți, sunt în același timp oameni minunați, animați de nobile misiuni în educație. Ceva e în neregulă aici. Nu educația enervează, ci expertul în educație.

Astfel de incoerențe produce expertul nostru pe bandă rulantă. Un bun exemplu este testul PISA. Pe de o parte, expertul salută evaluarea PISA, căci ea confirmă viziunea lui că trăim în cel mai rău sistem educațional cu putință. Despre faptul că școlile nu fac ceea cea ar trebui, că sunt prea scumpe, că sistemul de educație nu corectează discriminarea socială ci o adâncește, că e necesar să faci o călătorie în Finlanda ca să afli ce e de făcut – pe toate acestea expertul în educație le știe datorită testului PISA. Pe de altă parte, testul PISA îl neliniștește. Pentru că PISA măsoară doar câteva competențe – ceea ce contrazice imaginea sa holistică despre om; PISA calculează performanța medie, ceea ce contrazice ideea de individualizare; PISA duce la transformarea orei de clasă în oră de pregătire pentru test, ceea ce contrazice idealul său de studiu autoreglat; în sfârșit PISA se află în slujba concurenței, chiar dacă aceasta e produsă artificial tocmai prin evaluarea PISA – iar aici, expertul nu prea mai știe ce vrea: pe de o parte da, pentru că trebuie să rămânem competitivi, pe de altă parte nu, pentru că nu trebuie să existe nici un defavorizat al sistemului de educație. Că logica oricărui tip de competiție presupune și pierzători, asta este pentru expert – în cuvintele lui Kirkegaard – o neplăcere.

În ciuda diferențelor și a contradicțiilor interne există câteva convingeri solide, pe care experții moderni în educație le împărtășesc. Aproape toți se revendică de la Rousseau, altfel spus, sunt convinși că nou-născuții, copiii mici și cei de grădiniță sunt ființe minunate, pe deplin competente, multiplu superdotate, supertalentate și creative, care sunt ulterior corupte, deformate și distruse de un sistem de educație învechit. […]
În sistemul școlar (învechit) contează în final un singur lucru: să ai medie de trecere (susțin experții). Iar celor care vor mai mult, ceea ce, se pare, este valabil pentru toți copiii, fără excepție, li se explică ”să se mulțumească cu un nivelul mediu de cunoștințe” (Hütter/Hauser, Jedes Kind ist hochbegabt, pag. 17). În acest reproș experții sunt de aceeași părere: ”Virtutea cea mai apreciată în sistemul de educație german este conformismul […] Un nivel ridicat de creativitate și ambiție, chiar și atunci când e apreciat de unii profesori, este în mare măsură incompatibil cu școlile noastre” (Precht, Anna, die Schule und der liebe Gott, pag. 109 și următ.). […] Expertul în educație crede cu putere în ”inevitabilitatea creativității” care nu-l lasă să-și imagineze măcar, că ar putea exista cineva, care nu este sau nu vrea să fie creativ. Trecând peste ceea ce este creativitatea în acest context și felul în care se măsoară, expertul practică un cult al noțiunilor de unicitate, talent, abilitate și originalitate, ceea ce trezește suspiciunea că ceea ce în secolul al XVIII-lea era definit ca ”genialitate” și ”ales al sorții” – după formula lui Immanuel Kant, este acum valabil pentru oricine. Căci natura – în viziune romantică modernă – s-a corectat între timp, nu mai cunoaște aleși și scutură uniform peste toți copiii din cornul abundenței de talente. Abia societatea cu instituțiile ei duce la atrofierea acestor talente. […]

Lumea experților în educație este una în care toți oamenii sunt identici prin ceea ce îi diferențiază. Toți sunt superdotați, dar fiecare în felul său. În aceste condiții, nu miră pe nimeni că spiritul pedagogic al modernității, flancat de genetică și neurologie, este îngrozit de medie și de mediocritate. Normalitatea a devenit un fel de bau-bau al vremurilor moderne în care diferența a devenit normă: orice, numai să nu te afli în mijloc, să nu fii un om obișnuit, în nici un caz mediocru, mai ales că în competiția globală putem marca doar prin excepționalitate. Nu ne mai putem permite să neglijăm talentele – acesta e crezul generalizat care lasă să se întrevadă adevăratele intenții din spatele acestui interes pentru copii. În aceste condiții, e puțin surprinzător faptul că unii dintre acești experți caută sfaturi la McKinsey și sunt convinși că salvarea sistemului constă în transformarea acestuia într-un agent economic. Concurență, sisteme de stimulare pentru profesori, calități de manageri pentru directori, o piață liberă pentru furnizori și clienți – și deja ne aflăm în minunata lume nouă a educației. […]

Pentru expertul în educație este destul de simplu să descrie ce este educația: ”a-ți găsi drumul spre sine și spre lume” (Precht, Anna, die Schule und der liebe Gott, pag. 174). Ai dreptul să te miri cum de generațiile anterioare, care în mod evident nu și-au găsit nici drumul în lume și nici spre sine ca urmare a educației greșite, au reușit totuși să supraviețuiască și să nască experți în educație, dar asta ar însemna să ne pierdem în detalii. Este de la sine înțeles că educația presupune definirea raportului dintre om și lume, precum și a raportului cu sine însuși – pe acestea le știm cel târziu de la Humboldt. Diferența este că educația de tip clasic, bună de aruncat la gunoi de vreme ce nu mai are nici un fel de realizări, ar trebui înlocuită cu abilități precum cunoștințe experimentale, autoorganizare, creativitate, spirit de echipă sau originalitate, acumulate, probate și adâncite la modul ideal în afara școlii, într-un context apropiat vieții de zi cu zi. […]

Paradoxul formulat aici reprezintă una din dilemele centrale ale discursului educațional actual. Pe de o parte, educația ar trebui să susțină elevul să se orienteze în lume, pe de altă parte lumea se schimbă atât de repede, încât nimeni nu mai poate spune, ce trebuie să știi sau să poți ca să te orientezi în ea. Concluzia pe care o poți trage este, fie să răspunzi doar la acele întrebări care par să preocupe în prezent sufletul copiilor, fie să dezvolți în aceștia doar acele abilități despre care presupui că-i vor fi de ajutor în viitorul apropiat. Că în aceste condiții viața însăși este cel mai bun maestru – o înțelepciune veche – este vândut astăzi în haine la modă drept inovație. […]La modul ideal am putea preda copiii cu totul vieții, cel mai probabil vor căuta și își vor însuși singuri ceea ce este important pentru ei. […]

Viața, deci. Experiența. Doar prin acestea se învață, pretinde expertul, iar în sprijinul acestei afirmații are cel puțin frați de arme importanți: ”O uncie de experiență, afirmă Benjamin Franklin, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, este la fel de valoroasă ca o tonă de teorie”. Din nou ni se cântă imnul teoriei terne și al copacului înverzit al vieții și se ignoră în același timp că modul de viață modern, care a dus după cum se vede la necesitatea revoluționării sistemului de educație până la confundarea lui cu viața, este în mare măsură rezultatul teoriei terne. Succesul și atractivitatea educației, din care se hrănește și expertul, își au rădăcinile în distanța dintre aceasta și viață și nu în apropierea dintre ele. Expertul în educație uită o simplă, dar centrală înțelepciune: ”Dacă educația ar fi viață în sensul actului imediat de viață, ea ar putea fi preluată complet viață.” (Heinz Joachim Heydorn: Zur Aktualität der klassischen Bildung, in H.J.H.: Bildungstheoretische Schriften, Bd. 1, Frankfurt/Main 1980, Pag. 308).

Când nu mai există nimic de predat, pentru că numai acele întrebări sunt interesante, care vin din universul copilului, atunci și profesorul devine inutil. El nu mai are nimic de dat mai departe, pentru că viața se învață oricum de la sine. Nu, chiar de la sine nu, un pic de asistență nu strică. Profesorul se transformă în coach, ”însoțitor” în procesul de acumulare de cunoștințe, elevul devine ”partener”. Întâlnirea are loc de la egal la egal, însoțitorul își oferă ajutorul numai atunci când partenerul o cere. În principiu însă, învățăcelul învață autonom, autoreglat și își controlează singur progresele.[…]

Fără nici o îndoială, aici se desfășoară în fața ochilor noștri o idilă – atâta doar că e una înșelătoare. Întrebarea clasică – cum să creștem tineri maturi, e rezolvată dintr-un condei prin declararea tinerilor ca fiind maturi de la bun început. Că acolo unde au fost puse în practică principiile studiului autonom și autoreglat, în primul rând copiii care provin din medii sociale defavorizate sunt solicitați peste măsură, e pur și simplu ignorat. Însă este important să remarcăm renunțarea demonstrativă la principiul de bază al oricărei culturi, conform căruia generațiile tinere construiesc pe baza cuceririlor și cunoștințelor generațiilor anterioare. Se ignoră ideea fundamentală că educația ”constă numai într-o foarte mică măsură în așa-numitele experiențe personale. În esență este vorba de a prelua din experiențele altora, în mod special din cele ale generațiilor anterioare care ne sunt transmise sub formă de bunuri culturale.” (Roland Reichenbach: Für die Schule lernen wir. Plädoyer für eine gewöhnliche Institution, Seelze 2013, Pag. 130). […]

Într-adevăr conceptul de ”învățare experiențială” stimulează uitarea culturală. Multe trebuie redescoperite, și nu în ultimul rând, un bun exemplu în această privință este expertul însuși. Mare parte din ceea ce el ne prezintă drept cunoaștere revoluționară provine din clasicii pedagogiei de la Comenius până la Humboldt, precum și din reformele pedagogice ale începutului de secol XX. Și tocmai glorificarea vieții ca loc al procesului de învățare a dus nu numai la o adevărată aversiune față de spirit și știință, dar a lipsit și școala de singura funcție care îi mai conferă o rațiune de a fi într-o societate modernă: un loc al inspirației și al studiului care este eliberat în mare măsură de constrângerile și necesitățile vieții. Cel care se dedică numai acelui lucru de care are imediată nevoie, cel care se orientează numai după utilitate și beneficiu va rămâne în cel din urmă limitat. […]

Libertatea, bucuria, plăcerea care pot iradia din întrebările, poveștile, operațiile logice, limbile străine, operele de artă, fenomenele naturale cu care te ocupi fără a fi nevoit să justifici dacă toate acestea sunt în stare să rezolve probleme actuale sau viitoare, toate acestea sunt ținute în mare măsură la distanță de tineri prin apropierea prost înțeleasă dinte educație și viață. Cu aceasta le este luată tocmai șansa de a dezvolta un orizont lărgit de cunoștințe care este reclamat în mod retoric. Oricât de importante ar fi experiențele personale – de făcut, le facem oricum; valoarea unui sistem de educație constă în aceea că deschide posibilitatea cunoașterii și a re-cunoașterii tocmai a acelor lucruri care nu se află în imediata apropiere a tinerilor. […]

În fapt soluția e simplă. Este de la sine înțeles că avem nevoie de dezbateri și discursuri despre educație. Și tot de la sine înțeles este că avem nevoie de experiența și cunoștințele celor pentru care educația este o temă, care luptă pentru dreptul la educație și care nu acceptă ca noțiunea de educație să fie reinterpretată și practica ei deformată până la punctul în care nu mai merită să lupți pentru ea. Însă discursul educațional nu trebuie să fie dominat de concepte care, deși bine intenționate, sunt încărcate ideologic și îndepărtare de realitate, doar superficial adecvate copiilor și ostile spiritului. […] Un prim pas ar fi să-i ascultăm pe cei care se ocupă zilnic cu educația: de exemplu, profesorii. Pentru aceasta e însă necesar, să-i încurajăm să-și publice experiențele și cunoștințele fără teama de a fi acuzați că ei apară doar perspectiva branșei din care fac parte. Ceva mai multă sinceritate și abandonarea ideii că educația este soluția tuturor tipurilor de probleme ar fi de ajuns pentru început.”

Expertul în educație / Psihopatologia unui caracter social

Konrad Paul Liessmann ”Geisterstunde. Die Praxis der Unbildung” (Ora fantomelor. Practica non-educației)

Lecturi la vreme de pandemie

Nu, nu plec de la premisa că nu știți cu ce să vă umpleți timpul. Home Office, masa de prânz, cumpărături, plastilină pentru cel mic, teoreme la matematică și lecții de istorie pentru cei mari…

Și totuși… între îngrijorările legate de pandemie și dorința de a folosi eficient timpul pe care îl avem la dispoziție, se naște speranța că cei mici vor găsi timpul și dispoziția să pună mâna pe o carte.

Pentru părinții convinși că studiul istoriei nu e o îndeletnicire perimată și inutilă, am publicat pe Pagina copiilor câteva povestiri inspirate din istoria României. Personajele principale sunt doi verișori – Tic și Mădălina, care învață împreună despre trecutul nostru, jucându-se, construind cetăți din nisip sau dezlegând mistere mai mult sau mai puțin imaginare.

Povestirile pot fi parcurse în orice ordine. Vă doresc izolare și lectură plăcute!