După om. Transhumanismul în societatea de consum.
Partea a VI-a

A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”

Capitolul 3. Transhumanismul în calitate de catalizator pentru consum în societatea modernă

1. Postmodernismul este rezultatul evoluției modernității care a dus la societatea de consum și la ideologia transhumanistă. Din punct de vedere cultural prezentul reprezintă apogeul modernității (”marea modernitatea”, ”Prezentul”), o epoca ce include Renașterea, epoca modernă, epoca luminilor și epoca contemporană.

În toată această perioadă secularismul a constituit principiul de bază  al societății și culturii. Punctul culminant al modernității a fost atins în perioada de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20 când mulți oameni de știință și filozofi erau de părere că raționalismul secular va marginaliza curând cele câteva resturi ale gândirii religioase din oameni și societate, și va stăpâni în totalitate cultura umană. Secolul 20 însă a demonstrat că raționalitatea și metodele științifice de percepție a lumii au limitele lor și că acest mod de gândire nu poate trece peste anumite linii. În a doua jumătate a secolului 20 modernitatea a intrat într-o criză acută – postmodernitatea (postmodernismul). Postmodernismul nu este o stare stabilă a societății umane și a culturii, ci un stare intermediară, un punct de bifurcație. Postmodernismul nu este o ”eră nouă” sau ”sfârșitul istoriei”. El este acel moment al modernității de la care începe procesul de auto-deconstrucție.

Formele sociale și politice caracteristice societății moderne se păstrează în linii mari și în postmodernism. Statul național rămâne în continuare unitatea de bază a structurii politice, deși este supus unei anumite presiuni din partea ideologiei globalismului și a regionalismului. Secularismul este în continuare un principiu ancorat în constituția puterilor conducătoare ale lumii, cu toate că a existat o ruptură sub forma consolidării religiilor tradiționale și netradiționale din lume. Formal încă se admite că oameni au aceleași drepturi, cu toate că în practică au fost legalizate noi forme de discriminare (de exemplu discriminarea pozitivă). Totuși, aceste domenii se erodează activ sub influența noilor valori, și asta ne permite să afirmăm că postmodernismul este axiologic vestitorul unei noi ere. Noțiunile cheie ale modernității, definiția statului, locul religiei în societate, ideea de om au fost preluate în postmodernism, dar înțelesul lor s-a modificat considerabil. Postmodernismul reprezintă prelungirea modernității la nivel instituțional. Concomitent se observă o devalorizare treptată și o degradare a normelor și valorilor modernității la nivel sociocultural și politic.

Baza valorică a modernității este umanismul, un complex de idei care se sprijină pe ideea de om ca valoare supremă, ”măsură a tuturor lucrurilor”. Ideea de om ca valoare supremă nu a fost pusă niciodată în practică și a rămas mereu la nivelul intențiilor virtuoase. Această discrepanță dintre teorie și practică a dus în cele din urmă la pierderea valabilității teoriei însăși. Consecvent, în postmodernism omul a încetat să mai fie scop în sine și a început să se transforme în mijloc spre atingerea altor scopuri. Un pas important în această direcție a fost trecerea societății moderne de la ”societatea bazată pe producție” la „societatea de consum”. În ceea ce privește producția și tehnologia lucrurile nu s-au schimbat fundamental: fabricile și anexele nu au încetat să producă mărfuri, iar oamenii le-au achiziționat în continuare. Însă interpretarea acestui proces s-a schimbat: societatea bazată pe producție căuta să satisfacă nevoile naturale ale oamenilor în timp ce societatea de consum încearcă să stimuleze noi nevoi în oameni pentru a-i forța în felul acesta să consume cât mai mult. Omul a încetat să mai fie un scop al modernității, a devenit un mijloc, iar modernitatea a acceptat acest lucru transformându-se în postmodernism. Sub aspect axiologic aceasta înseamnă re-nașterea umanismului într-o nouă formă, postmodernismul sau ideologia transhumanismului, a cărei caracteristică fundamentală este aceea că omul devine din scop mijloc spre atingerea altor scopuri.

2. Transhumanismul modernizează societatea de consum într-un mod în care omul însuși devine obiect al consumului. Apologeții societății de consum propun ca viața omului să fie îmbunătățită prin consumul diverselor realizări tehnice. Procesul de producție este structurat în așa fel încât omul este în primul rând un mijloc de realizare a profitului. În mod similar se întâmplă în cazul transhumanismului: în timp ce el pretinde că eliberează omul de suferință prin îmbunătățirea trupului și depășirea limitărilor naturale, ideile transhumaniste creează o piață gigantică pentru mărfuri și servicii.

Transhumanismul este văzut de către ideologii săi ca un proiect vizionar de lungă durată care urmărește ridicarea societății de consum la un nou nivel concomitent cu păstrarea principiilor existente ale dezvoltării economice globale. Totodată câștigul firmelor care oferă servicii de modificare a corpului uman va atinge noi cote. Dacă în trecut omul consuma imagini ale obiectelor și fenomenelor, în societatea transhumanistă  obiectul principal al consumului îl constituie imaginea despre sine a omului însuși. Sau, într-o exprimare creștină, obiectul consumului este dat de gradul de distorsionare al imaginii omului, gradul de înstrăinare al omului de starea de normalitate.

În societatea modernă consumul este mult mai puțin un proces de utilizare al acestui sau al altui obiect în scopul pentru care a fost creat, ci o demonstrație a consumului, a consumului imaginii obiectului. Pentru a facilita un asemenea tip de consum e necesar ca imaginea unui obiect să capete existență de sine stătătoare și nu e permisă reducerea imaginii la valoarea utilitară a obiectului pe care îl reprezintă. Pentru ca omul să poată consuma această imagine, e necesar ca acesta să fie înstrăinată de obiectul material. Similar se petrece și cu imaginea despre sine a omului. Pentru a-și consuma imaginea (și a o construi) e necesară separația omului de imaginea sa despre sine, el trebuie să o obiectiveze. Această stare de înstrăinarea a omului nu este normală. Dacă omul rămâne în această stare își pierde unitatea stării de conștiență, sinele său, identitatea sa.

3. Transhumanismul amplifică rolul consumului ca practică cvasi-religioasă. Simbolismul utilizat de concernele care produc aparate electronice, mașini și alte obiecte obișnuite trezește în mulți oameni sentimente similare în intensitate cu sentimentele religioase. Consumul nu satisface doar stima de sine, ci dă și un sens în viață. Consumul diverselor imagini despre sine pe care și le construiește omul sau apelul la servicii moderne de modificare a corpului și a naturii pot da sens pentru întreaga viață și se pot transforma în cel mai important scop spiritual al omului.

Atitudinea religioasă legată de consum este una din manifestările imanentismului, a sacralizării obiectelor și fenomenelor imanente (a celor pământești, de aici). Construcția societății pe principiile imanentismului a fost rezultatul procesului de secularizarea și a rupturii culturii vestice de cultura creștină. În felul acesta imanentismul creează propriul său cult secular și credințe (credința în progres, credința în om, etc.) Consumul s-a transformat în ultimele decenii într-o răspândită practică imanentă cvasi-religioasă. Ideologiei transhumanismului îi revine sarcina să consolideze acest cult, să-i inspire o nouă viață. Perfecționarea trupului și consumul imaginii acestuia este văzută de transhumanism ca fiind cea mai importantă practică spirituală a sa, mult mai importantă decât consumul de obiecte materiale.

4. Transhumanismul pretinde să definească norme noi în societate. Din perspectiva umanismului liberal viața și bunăstarea fizică a persoanei reprezintă bunurile cele mai de preț, cărora ar trebui să se subordoneze întregul parcurs al vieții omenești, toate idealurile și eforturile. Din această perspectivă trupul omului este omul însuși.

În această abordare orice îmbunătățire a trupului, întărirea sănătății este percepută ca cea mai înaltă atitudinea morală, iar ceea ce lezează sau chiar reduce viața are o conotație negativă. Pentru omul care gândește în paradigmă umanistă, transhumanismul nu reprezintă doar un fenomen normal, ci și unul moral pozitiv.

De aceea neglijarea practicilor transhumaniste sau chiar combaterea lor activă sunt percepute în societatea transhumanistă ca aflându-se la limita moralității și asociale și pot deveni pe termen lung fapte criminale. Consecvent, refuzul personal de a utiliza un telefon mobil sau Internetul în societatea modernă sunt considerate dovezi ale unui comportament la limită.

În mod asemănător a restricționa ca părinte accesul copiilor la tehnologiile moderne poate fi văzută legal ca o formă de violență, cu toate că există conținuturi în domeniul tehnologiei telecomunicațiilor care sunt nepotrivite pentru copii. În societatea modernă utilizarea tehnologiei telecomunicațiilor a devenit normalitate și este premisa unei vieți sociale depline pentru marea majoritate a oamenilor. Această analogie sugerează că în viitor, când ideologia transhumanismului s-a impus, vom ajunge în punctul în care posibilitatea de a nu-ți modifica corpul, de a refuza aceste modificări pentru sine și pentru proprii copii devine un privilegiu.

5. Transhumanismul în calitate de catalizator pentru cererea de tehnologie în societatea modernă de consum. Sub aspect socioeconomic transhumanismul nu reprezintă sfârșitul societății de consum, ci intrarea ei într-o nouă fază. Transhumanismul cere în continuare tehnologizarea continuă a vieții umane, cu singura diferență că nu se mai referă la obiecte în afara omului, ci la corpul uman însuși.

Între timp anumite aspecte ale transhumanismului, cum ar fi dorința de prelungire a vieții au devenit pentru o mare parte a elitei un scop dezirabil. Dezvoltarea anumitor tehnologii este însă posibilă doar atunci când există o cerere pentru ele. Pătrunderea ideilor transhumaniste prin intermediul modelor de tot felul poate fi un mijloc eficient de a stimula această ideologie în rândul majorității populației și poate crea nu doar cererea pentru asemenea tehnologii, ci și terenul pentru testarea lor concretă.   

Corpul, natura și iluzia naturaleții

 

Obișnuiesc să scriu înaintea fragmentelor pe care le traduc o mică introducere: ce mi-a atras atenția, ce puncte comune am cu cartea respectivă, de ce cred că tema ar prezenta interes. În cazul lui Alexander Grau nu e nevoie de ea, textele lui se descurcă și fără mine…

Die volumul ”Înstrăinat. Între pierderea realității și capcana identității” de Alexander Grau, editura zu Klampen, 2022

 

Corpul, natura și iluzia naturaleții

Cu greu ai putea găsi în societatea digitalizată târzie ceva care să suscite mai mult interesul decât ”natura” și tot ceea ce sugerează într-o formă sau alta ”naturalețea”. Reviste scumpe glorifică viața la țară, dragostea câmpenească și dorul de sat. Peste tot informații despre amenajarea grădinilor ecologice, cultivarea legumelor, despre pădure sau natură în general. Firește și despre medicina naturistă sau – într-o curată limbă autohtonă – despre Country Living.

Înghesuit în silozurile sterile ale noilor cartiere de locuințe și în apartamente monotone în ciuda străduinței de a le da un aer ospitalier, exilat în fața ecranelor pâlpâitoare, dependent mental de contacte artificiale și de zbârnâiala mediatică permanentă a telefoanelor inteligente, omul erei digitale tânjește după natural.  

Însă ”netezimea este semnătura prezentului”. Nimic nu este real sau palpabil. Estetica netezimii caracterizează de la telefoane mobile ori fațadele noilor clădiri până la trupurile uniform bărbierite. Nici erotismul nu scapă netezimii. Pielea epilată transformă trupul într-un plastic antiseptic. Orice urmă de imperfecțiune este netezită în cele din urmă cu ajutorul serviciului on-line de prelucrarea a imaginilor. Pielea își pierde vârsta. Orice pigmentare este eliminată, corpul tonifiat. Cu ajutorul smartphone-ului trupul este transformat în cele din urmă într-un set optimizat de date.

Astfel, omul pierde o parte semnificativă a individualității sale. Tragedia constă în faptul că el înregistrează această pierdere drept câștig. Corpul standardizat înlocuiește trupul. În spatele suprafeței netede dispare definitiv orice notă personală după care tânjește sinele. Beneficiul sperat prin remodelarea sportivă, cosmetică, chirurgicală și digitală sfârșește în dezastrul designului artificial. Sinele devine o păpușă. Nicăieri nu este mai vizibilă îndepărtarea de sine a omului modern decât în corpul desfigurat de intervențiile chirurgicale și injectările estetice. Conștient, fie și subliminal de artificialitatea acestei puneri în scenă, sinele confuz încearcă să dezvolte contra-strategii estetice pentru a opune propriei sterilități o autenticitate cel puțin simbolică. Prin urmare își tatuează pielea și își perforează diferite părți ale corpului cu piercing. Ele ar trebui să redea corpului contrafăcut ceva arhaic și neîmblânzit, duritate, sălbăticie și exotism.

Cum e de așteptat, această încercare eșuează lamentabil. Pentru că tatuajul este un simbol al primitivității popoarelor străvechi ori al inadaptării sociale a grupurilor marginale. Cu ajutorul lui insul mediocru speră să obțină, măcar simbolic, un loc în galeria celor care amintesc de pericol și îndrăzneală, a mateloților duri și a escrocilor încă și mai duri. Doar că mediul mateloților și a impostorilor, în care oamenii își tatuează pe antebrațe simboluri de militantism și erotism drastic ale masculinității, sunt, în fond, incompatibile cu concepțiile edulcorate, eliberate de orice asprime a cetățeanului prosper. Prin urmare tatuajul devine mesagerul stării de bine, suport pentru incantații de dragoste, ziceri calendaristice și pseudoînțelepciuni orientale sau pentru portretul câinelui preferat. Ancorele, craniile și dragonii, toate lipsite de semnificația lor inițială – casă, dispreț față de moarte, putere, curaj – funcționează ca simboluri lipsite de sens ale culturii populare. Animăluțe fotogenice, flori și aripi de înger relatează despre infantilizarea dorințelor și a aspirațiilor. Numele tatuate pe brațe simulează legături pentru eternitate. Tatuaje colorate de dimensiuni uriașe dezvăluie aplecarea spre kitsch a purtătorului lor. Narcisistul confuz își poartă propria imagine glorificată pe spate, pe piept sau pe braț.

Într-o societate în care pielea devine o marcă, iar corpul despuiat este oferit cu generozitate în cele mai mici detalii, micul tatuaj intim sugerează o intimitate care nu mai există de fapt. Trandafirul diafan, sălbaticul îndrăzneț și inima curajoasă ascunse în locuri intime sunt o încercare de pretinde că ar mai fi ceva de descoperit când totul e oricum la vedere. Astfel, corpul deformat de tatuaje devine simbolul îndepărtării de sine a omului care se scufundă din ce în ce mai adânc într-o lume a aparențelor și simulacrului. Încercând să-și individualizeze ceea ce are mai personal, și anume trupul, omul modern nu face altceva decât să-l degradeze la nivelul unui panou standardizat al industriei globale a imaginilor. Potpuriul de litere asiatice, simboluri religioase, însemne maritime și idoli ai culturii pop e dovada cea mai evidentă a pierderii oricărei identități pe care acestea ar trebui să o ateste.

Durerea pe care o presupune procedura de tatuare este durerea unei societăți dezobișnuite să simtă durerea, a unei societăți care acceptă durerea cel mult în legătură cu proiectul regăsirii de sine și numai ca o formă de amplificare a senzațiilor. Durerea pe care cel tatuat trebuie să o ia în calcul simulează autenticitatea și firescul acestei tehnici arhaice și ar trebui să certifice reușita metodei de autodepășire. În realitate ea nu e decât dovada evidentă a înstrăinării omului modern chiar și de propriul trup. Această autoamăgire devine și mai evidentă în cazul piercing-ului. Și în acest caz se încearcă subminarea artificialității punerii în scenă a corpului și sugerarea autenticității prin apelul la tehnici arhaice de împodobire a popoarelor necivilizate. Însă acest lucru poate funcționa doar prin ignorarea mesajelor străvechi al acestor semne corporale și convertirea lor într-un accesoriu al culturii globale pop. Odată însemne militare ale unei caste războinice cu accentul cultural pe sexualitate binară, piercing-urile faciale și bijuteriile intime servesc acum societății post-eroice și multisexuale ca mijloc de auto-dramatizare individualistă. Arhaismul devine în societatea hipertehnologizată obiect de recuzită a narcisismului maladiv. Ceea ce era odată simbolul luptei, al victoriei și al virilității este degradat acum la nivelul jucăriilor pentru diverși și toleranți. Corporalitatea autentică, firească, transpirată stârnește indignarea. Igiena corporală a căpătat în societățile vestice trăsături aproape patologice. Omul modern se spală, se dă cu cremă, își rade barba și își epilează corpul cu scopul de a elimina orice ar putea aminti de corporalitate.

Această sterilizare a corpului este însoțită de renunțarea la tot ceea ce ar putea afecta sănătatea: țigări, alcool, mâncare nesănătoasă. În numele unei diete sportive și sănătoase locul lor a fost luat de shake-uri proteice, capsule de vitamine, băuturi minerale și alte suplimente nutritive. Dacă în urmă cu câteva decenii era de la sine înțeles să savurezi o țigară și să oferi oaspeților după-amiaza un coniac,  astăzi oamenii se refugiază într-o manie a sănătății antiseptice. Determinarea caloriilor consumate a devenit sport național, la fel și monitorizarea numărul de pași cu ajutorul pedometrelor sau a calculului consumului de energie. Dintr-o ființă vie care trăiește ne transformăm în automate organice optimizate.

În același timp corpul nostru cedează ca organism: dezvoltă alergii, hernie de disc, deficiențe de postură, tensiune arterială ridicată și diabet. Privat în mare măsură de mediul său natural, suferă de ceea ce numim, în mod eufemistic, boli ale civilizației Am construit în jurul nostru o lume care ne îmbolnăvește. Și pe care nu o mai putem suporta mental. Pentru că, pe lângă numeroasele boli metabolice și ortopedice, există și cele psihiatrice: compulsii, fobii, depresii, sindromul borderline, tulburări de personalitate. Lumea artificială pe care am creat-o pentru a ne regăsi începe să ne distrugă identitatea. Nu mai știm ce ne face bine. Sau poate mai știm, dar am pierdut orice motivație pentru a suporta consecințele. Acceptăm hiperactivitatea copiilor, tulburările de atenție, agresivitatea și supraponderabilitatea, amăgindu-ne că, în principiu, totul este în regulă și că deficiențele existente pot fi remediate cu și mai multă pedagogie, și mai multă grijă și mai mult control. Nu înțelegem că exact această pedagogie excesivă este cea care îi împiedică pe copii să fie ei înșiși transformându-i în victime ale modernității. Dar, în esență, nu ne displac aceste victime ale modernității: copii dresați de marketing, condiționați de software, algoritmi și dispozitive finale, antrenați socio-politic în concepte ideologice cheie precum diversitatea, varietatea, durabilitatea și egalitatea. Nu ne interesează tineri cu spirit critic, ci simulatori de critică, docili ascultători ai șoaptelor ideologiilor călăuzitoare.

Rezultatul sunt personalități precoce și în același timp încremenite în pubertate, care nu mai știu cum să-și găsească identitatea în cadrul coordonatelor tradiționale de maturizare. În schimb, se pierd în utopiile proiectate ale unei lumi presupus mai bune, însă complet artificiale, perfect adaptate psihicului lor regresiv condiționat. Eșecul inevitabil de a înfrunta realitatea nu face decât să învârtă și mai mult spirala evadării din lume. Deziluzionați, oamenii eșuează în cele din urmă în lumi digitale iluzorii, moralism excesiv și angajament politic rupt de realitate.

Alexander Grau mai poate fi găsit și aici: Excesul de morală

După om. Originea filozofică a transhumanismului.
Partea a III-a

A. Schipkov ”După om. Ideologia și promovarea transhumanismului în lumea modernă”

Capitolul 2. Originea filozofică a transhumanismului: între filozofia imanenței și postmodernism

1. Transhumanismul are un loc special între ideologiile cvasi-religioase care au apărut în mediul postmodern. Transhumanismul urmărește transformarea ontologică a societății umane și a persoanei. Ca atare, acest fenomen trebuie evaluat din perspectiva culturii tradiționale și a normelor morale. Transhumanismul este strâns legat de criza lumii moderne.

Modernismul nu a reușit să-și păstreze poziția programatică a raționalizării totale și a transformării după model științific a întregii culturi și societăți. Acest lucru a dus în a doua jumătate a secolului 20 la accelerarea unui alt proces – acela al fragmentării culturale, exprimate prin validarea pluralității normelor și valorilor. Această fragmentare, dezintegrare a modernismului, a fost numită postmodernism. Cu toate acestea postmodernismul este o ideologie destructivă, nu numai prin metoda, ci și prin efectele pe care le are asupra societății. Apariția noilor soluții în domeniul comunicațiilor electronice ar fi trebuit să mărească proporțional capacitatea oamenilor de a comunica între ei și prin aceasta să întărească relațiile interumane în societate. Atitudinea socioculturală a postmodernismului a devalorizat aceste realizări, ceea ce a dus la un efect advers. Rezultatul dezvoltării mijloacelor de comunicare, a mijloacelor media și a tehnologiei informațiilor a fost impunerea solipsismului colectiv în societatea modernă. Este vorba despre o stare a înstrăinării reciproce a viziunilor despre lume – atât a indivizilor, cât și a grupurilor sociale mai mari – subculturi care există concomitent într-un singur spațiu informațional; este o stare a izolării omului față de sine, față de sentimentele, preferințele sale, o stare care se intensifică odată cu dezvoltarea comunicațiilor electronice. Există și alte efecte negative ale postmodernismului cum ar fi intensificarea duplicității și a speculației în cultură. Acest lucru nu a dus numai la pluralismul normelor și valorilor, ci și la impunerea relativismului în relație cu orice fel de cunoaștere, la eliminarea oricăror criterii obiective. Postmodernismul este anti-ierarhic. Ca urmare, toate valorile care nu depind de criteriul prețului pieței vor fi considerate ”totalitare„ și ”arhaice”. Cultura postmoderna împiedică astfel construirea unei societăți drepte și morale.

Dezintegrarea spațiului sociocultural comun se desăvârșește în diverse direcții și este însoțită de o serie de procese importante.  În sfera religioasă a lumii vestice religia tradițională este marginalizată în mod artificial, iar aceasta e însoțită de o creștere a animozității față de creștini. Religia tradițională însă, nu e înlocuită de dogme laice și pozitiviste ci de alte forme de religiozitate – învățături religioase și cvasi-religioase. După desacralizarea culturii urmează de-raționalizarea ei. Această situație a dus la intensificarea tendințelor neopăgâne și neognostice.

2. Din punct de vedere psihosocial transhumanismul reprezintă relativizarea identității și a autodeterminării omului – disoluția omului într-un număr de identități separate. Elementele identitare sunt înstrăinate, ele nu mai corespund normelor și valorilor culturale. În acest fel, individul devine liber să combine elemente ale identității sale, ceea ce îl transformă într-un spațiu al experimentării. Această libertate a autodeterminării pe care transhumanismul o promite este totuși iluzorie: în primul rând elementele identitare sunt modelate de mediul sociocultural și puse la dispoziția individului într-o formă prefabricată; în al doilea rând procesul formării și combinării acestor elemente este cumva controlat de subiecții puterii. În viitor transhumanismul va duce la comercializarea proceselor de autodeterminare, la impunerea controlului asupra caracteristicilor personale fundamentale, a atitudinilor, intențiilor (cum ar fi sexul, rudenia, dezvoltarea culturală) prin structuri care definesc procese de piață.

Din punct de vedere istoric și cultural transhumanismul nu oferă doar o imagine diferită despre om în comparație cu umanismul, ci presupune și o transformare a acesteia. Toate elementele constitutive ale individualității sunt în interiorul transhumanismului opționale. O definiție generală, universală a omului care poate fi dată de răspunsul la întrebarea ”Ce este omul?”, presupune că omul universal ar trebui să aibă o anumită serie de caracteristici fundamentale, ceea ce însă contrazice conceptul transhumanist. Astfel, atribute ”universale” de tipul drepturilor, libertăților sau a posibilității de alegere își vor pierde mai târziu valabilitatea. Transhumanismul respingerea ideea fundamentală  de personalitate indivizibilă cu drepturi ”naturale” înnăscute și cu posibilitatea de a face alegeri în plan social.  

3. Transhumanismul este rezultatul natural al dezvoltării imanentismului și a acțiunii acestuia de deconstrucție a imaginii tradiționale despre lume. Sistemul științific dominant în cultura modernă se bazează pe principiul secularismului. Acest tip de cunoștințe poate fi denumit ca fiind imanentist.

El se bazează pe împărțirea forțată a lumii într-o parte imanentă (seculară) și una transcendentală (religioasă). În același timp cultura imanentă (liberal-umanistă) încearcă să marginalizeze toate elementele transcendentale din domeniul cultural.

O serie de cercetători contemporani și critici ai liberalismului consideră că rădăcinile imanentismului se regăsesc în nominalismul medieval. Ei sunt de părere că filozofia vestică, sub influența nominalismului a denaturat noțiunea de ”Dumnezeiesc”. Universalitățile (noțiuni generale, idei) au fost echivalate de către nominaliști cu generalizările formale, ceea ce făcut ca domeniul transcendenței, care îmbracă lumea cu integritate și sens, să fie rupt în mod artificial de lumea obiectelor și a fenomenelor. Epocile ulterioare au cultivat imaginea unei lumi izolate, închise în sine. Transcendentalul, ”Dumnezeiescul” s-a dovedit a fi ”indiferent” față de imanență, lumesc. De aici filozofia europeană a concluzionat existența și dezvoltarea obiectelor și fenomenelor din sine însele. Consecința a fost perceperea rațiunii ca rezultat al evoluției materiei moarte și a omului ca urmaș al animalelor.

Nominalismul a distrus viziunea holistică asupra lumii care era caracteristică conștiinței pre-seculare și a direcționat-o spre un mod de gândire dihotomic și antinomic. A apărut o fragmentare a științei, în mod special împărțirea în laic și religios. În domeniul epistemologic acesta a dus mai întâi la o izolare și ulterior la o sacralizare a raționalității. Iar în domeniul antropologiei – mai întâi la emanciparea ”personalității libere” de Dumnezeu și legile morale și mai târziu la fragmentarea și dezintegrarea omului (transhumanism).

4. O ilustrarea a originilor imanentiste ale transhumanismului o reprezintă literatura new age. Un exemplu în acest sens este legenda doctorului Faust. Potențialul metaforic al motivului literar al legendei lui Faust este atât de mare, încât a impus în lexiconul gânditorilor de la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20 termeni ca ”tip de cultură faustiană” sau ”civilizație faustiană”. Aceste noțiuni reflectă pasiunea pentru știință de dragul științei și stăpânirea posibilităților fără scopuri mai înalte. În faustianism este vorba despre cunoașterea și stăpânirea lumii la care omul trebuie să ajungă cu orice preț. Noțiunea de faustianism a fost folosită pentru acest mod de a privi lumea, pentru că Faust încheie un pact cu Mefistofel de dragul acestei cunoașterii și a acestei puteri.

Pe un nivel mai adânc al percepției faustiene, în spatele cadrului tehnocratic, se află concepții gnostice: tabuizarea adevărului, cunoașterea ascunsă, adevărul ca soartă a ”celor aleși”, corelația directă dintre numele și proprietăților lucrurilor și natura lor ascunsă, conceptul de ”limită” – a liniei nevăzute, a cărei depășire se presupune că ar duce direct la adevăr (peste această linie adevărul este revelat), mitul încălcării ”interdicției„. ”Limita” este ceea ce tăinuiește, ceea ce desparte ce poate fi știut de ceea ce nu poate fi știut, ceea ce este comun de supranatural. A privi cunoașterea ca fiind ceva în afara acestei lumi, ceva supranatural demonstrează asemănarea dintre gândirea gnostică și nominalismul medieval care a despărțit pe Creator de creație.

Legenda lui Faust a fost găsită inițial într-o carte populară din secolul al 16-lea. Acolo se povestește despre doctorul Faust, un vrăjitor și vraci care uluia oamenii, prin cunoștințele sale profunde și arta magiei. Într-o prelucrare ulterioară Faust a devenit personificarea omului de tip new age care vrea să cerceteze secretele acestei lumi cu orice preț. Mefistofel (dracul) a devenit o metaforă pentru puterile supranaturale, pentru cunoștințele și destinele superioare care încercă să subjuge sufletul omenesc. Ideea de știință interzisă este strâns legată de motivul atât de iubit de reprezentanții romantismului german în modernitate, motivul pactului cu diavolul.

Analogii mai vechi cu legenda lui Faust sunt povestirile populare și literare despre golem și alți monștri asemănători omului, pe care omul i-a creat cu ajutorul cunoștințelor interzise din materia neînsuflețită dar care, prin aceasta, au adus totodată răul în lume. Acești monștri lasă impresia unor oameni artificiali, manipulabili care au fost aduși la viață de cunoștințele iresponsabile ale creatorilor lor.

Abordarea transhumanistă a identității umane se bazează pe ideea construcției artificiale și arbitrare a persoanei umane și este o versiune modernă a creației artificiale a vieții – analog creației golemului. Conform ideologiei transhumaniste, ”noul golem” nu este creat din lut, ci chiar dintr-un om. Transhumanismul adoptă atitudinea faustiană față de știință (biotehnologie), care pretinde de la om să acționeze împotriva propriei lui morale și conștiințe.

5. Transhumanismul este rezultatul fragmentării cunoașterii, deviația ideologică care rezultă din despărțirea artificială a domeniilor imanent și transcendent. Falsitatea acestei împărțiri poate fi înțeleasă atât la nivel social-umanitar cât și la nivelul științelor naturii. Umanismul secular s-a străduit să creeze omul absolut imanent și materialist și să elimine orice aspect spiritual al existenței sale.

În felul acesta umanismul a privat omul de orice simț pentru sfințenie și de speranța nemuririi într-o altă lume (transcendentă). Apoi umanismul însuși s-a transformat într-o religie și a ”îndumnezeit” omul materialist și lumea lui înconjurătoare imanentă prin ideea de ”supra-om” și a ideii de nemurire artificială. Pretenția este că sensul vieții omului ar putea fi acela că viața nu are sens. Însă elementul de construcție al sistemului se află întotdeauna în afara și nu în interiorul lui. Cu toate acestea cultura umanistă a făcut tot posibilul să ignore acest fapt. Interpretarea umanistă a persoanei ca fiind autonomă (adică imanentă) s-a făcut concomitent cu distrugerea viziunii tradiționale despre lume și a valorilor morale tradiționale (creștine). Acest proces a dus la o acumulare de contradicții și la o criză culturală acută: cultura seculară a realizat că omul a rămas o ființă religioasă și nu se încadrează în limitele ei. Transhumanismul a găsit soluția acestei contradicții în deconstrucția antropologiei ca domeniu al științei, care este necesară pentru crearea unei ființe în mod fundamental nouă – ”o ființă transhumană” care să se potrivească imaginii imanentiste despre lume.

O serie de cercetători care se ocupă cu studiul discursului imanentist, caracterizează creștinismul tradițional ca ”discurs magistral” sau ”discurs primordial”. În interpretarea lor discursul imanentist, altfel spus, discursul modern și postmodern nu este opusul, ci o versiune distorsionată  (”eretică„) a discursului originar creștin. Din această perspectivă viziunea liberal-umanistă asupra lumii este doar o ”lectură incompletă” sau o ”construcție neterminată” a scrierii și tradiției. Interpretarea și lectura incompletă duc mai întâi la o ruptură cu creștinismul și, ulterior la creștinofobie. Educația pozitivistă a înlăturat o mare parte din viziunea tradițională, dar nu a fost în stare să înlăture complet nevoile religioase ale persoanei. Prin aceasta viziunea imanentistă a căpătat trăsături cvasi-religioase în modernitate, în timp ce declinul și auto-deconstrucția ei pot fi percepute foarte clar. Gândirea modernă nu a reușit eradicarea mitului: un mit nu poate fi distrus, dar poate fi înlocuit de altul. În cultura modernă se constată că mitologia pozitivismului e pe cale să fie dizolvată.

6. Dacă omul este imanent, ”emancipat”, despărțit de Dumnezeu și încetează să se mai considere chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci începe dezintegrarea sa graduală. Ideologii iluminismului au ales din ceea ce constituia imaginea completă a omului un singur aspect – rațiunea – pe care l-au absolutizat ca fiind fundamentul primar al personalității. Pozitiviștii au redus rațiunea exclusiv la rezultatele științifice. Iar în a doua jumătate a secolului 20 (în cultura postmodernă) s-a trecut la interpretarea rezultatelor științifice ca fiind ”încărcate ideologic” și ”totalitare”. Ideea existenței a trei metode de cunoaștere egale – științifice, estetice și religioase s-a impus. Cu toate acestea metoda științifică ocupă un loc special între ele, întrucât ea este sursa principală a adevărului și normativității în societatea secularizată. Totuși procesul de fragmentare a continuat până în sfera auto-definirii, a procesului de autoidentificare, de autodeterminare a personalității. În felul acesta a fost creată baza pentru nașterea ideologiei transhumanismului.

Astăzi discursul imanentist împreună cu secularismul, umanismul și raționalismul se mișcă la nivelul auto-deconstrucției și a negării de sine. Din momentul în care imanentismul a început să piardă raționalismul ca trăsătură fundamentală s-a trecut în paradigmă postmodernistă, eclectică, cu ruperea oricăror legături intra-sistemice. Post-secularismul înlocuiește secularismul, și transhumanismul înlocuiește umanismul.

Transhumanismul dizolvă individul în combinații arbitrare de ”elemente identitare” (de exemplu genul), astfel el pierde substanță și devine un construct. Prin aceasta noțiunea de identitate pierde din ce în ce mai mult rudenia semantică cu noțiunile de ”față” și ”personalitate” și se apropie din ce în  mai mult de cuvântul ”rol”. Individul hibrid construit, ”post-individul” se dovedește a fi un set de astfel de ”roluri” din care se construiește o identitate de tip puzzle. Etimologia latină a noțiunii de ”individ” (lat. individuum  = indivizibil) ne permite să definim post-individul ca fiind ”post-indivizibil”, adică ”divizibil”.

Decăderea și degradarea individului este urmarea logică a impunerii și ulterior a auto-deprecierii viziunii secular-umaniste asupra lumii, întrucât aceasta a avut de la bun început un potențial nihilist, auto-destructiv și prin negarea tradiției și a ”centrului” transcendental.

În ideologia transhumanistă nu există trăsături durabile și stabile ale ”omului în general”. Atributele care au fost admirate ca părți integrale ale personalității autonome: libertatea, drepturile, colectivitatea biologică, atributele socioculturale sunt puse sub semnul întrebării. Motivul pentru care acest lucru se întâmplă este că odată cu dezintegrarea personalității devine neclar cui aparțin aceste atribute, cine se auto-definește și se construiește. Omul ca întreg se pierde, rămâne doar unitatea de imprevizibilitate. Imprecizia ființei umane în transhumanism duce la dezumanizare și la sfârșitul antropologiei