Despre PISA, competențe și societăți secrete

Cu nebunia testelor PISA nu ne luptăm numai noi. Așa cum știm, ultima testare a avut loc în 2018, iar rezultatele au fost publicate în a doua jumătate a anului 2019. Înainte de a ne alătura corului asurzitor care cere ”să se facă în sfârșit ceva” să aruncăm o privire la opinia profesorului de biologie Hans Peter Klein de la Universitatea Johann Wolfgang Goethe din Frankfurt, care, în volumul ”De la veverița dungată la imprimeul cu dungi fine. Sistemul de învățământ german într-un delir de competență” atinge și subiectul PISA:

”Ce se poate reține este că testul PISA nu are nici un fel de validitate curriculară, altfel spus întrebările și felul în care sunt formulate nu au nimic în comun cu programa școlară a fiecărei țari în parte. Nici nu este de mirare de vreme ce în țările OECD participante trebuie să se țină seama de programe școlare diferite, de niveluri și cu priorități diferite. Este ca și cum ai testa la pian un student la muzică care a exersat săptămâni de-a rândul la chitară sau ai pretinde de la un aspirant la permisul auto să dea proba practică pe motocicletă. Prin urmare, Pisa introduce ca normativ un sistem care duce programele școlare în zona absurdului. Se argumentează că scopul urmărit nu este de a testa curriculum și aplicarea lui în clasă, PISA are pretenția de a testa competențe esențiale mult peste acesta, competențe ce au o conotație complet diferită în ceea e privește utilitatea lor economică globală.

În plus, consorțiul PISA afirmă că studiile-PISA sunt elaborate pe baze științifice solide care corespund stadiului actual internațional de cercetare.  Caracteristica principală a oricărui demers de cercetare este publicarea rezultatelor dar și a metodelor cu ajutorul cărora s-a ajuns la concluziile formulate. Dacă cineva, spre exemplu, studiază în biologie influența calciului asupra membranei unei protozoare și un alt cercetător lucrează în același domeniu, este de la sine înțeles ca datele inițiale și rezultatele la care s-a ajuns să fie puse atât la dispoziția cercetătorilor cât și a opiniei publice. Este vorba de control și de aflarea adevărului. Sigur că în cercetare există rezultate diferite și multe controverse, dar asta face parte din știință. Numai cine îndeplinește aceste criterii poate afirma că rezultatele au fost obținute pe drept cuvânt pe baze științifice. Orice altceva este credință, ideologie, dorință, esoterism, pseudoștiință. Discursul științific este esențial în munca de cercetare liberă, aflată în mare parte în declin. În cele din urmă discursul este cel care poate salva știința de manipulările, afirmațiile false sau înfrumusețarea rezultatelor care o amenință.

În cazul testului PISA informațiile nu sunt puse nici măcar la dispoziția publicului de specialitate. Acesta nu cunoaște nici întrebările, nici metodica generală prin care sunt colectate și generate nivelurile de competență, descrierile acestora, scalele de competență cu metodele de tip Item-Respons-Theorie din spatele lor, utilitățile scalărilor Rasch. Odată la trei ani publicul ia la cunoștință cele câteva întrebări date spre publicare și ulterior distruse, întrucât nu mai pot fi utilizate în procedurile ulterioare ca urmare a faptului că sunt cunoscute. Și exact în această direcție merge și argumentarea: testele nu pot fi făcute publice, la urma urmei formularea lor este costisitoare, motiv pentru care multe vor fi utilizate și în anii următori. Firește, nici această afirmație nu poate fi verificată, ce teste anume vor fi reutilizate odată la trei ani este o informație cunoscută doar membrilor consorțiului. În plus, și această afirmație stă pe picioare de lut pentru că testele utilizate pe o perioadă lungă de timp au probleme de validitate și fiabilitate. Ele trebuie adaptate la schimbările profesionale, curriculare și sociale, mai ales dacă ne gândim că testele PISA se vor aduse la zi și relevante din punctul de vedere al vieții de zi cu zi. Din acest motiv teste legate de epuizarea stratului de ozon sau de oaia Dolly n-ar mai putea fi utilizate astăzi pentru că în 2003, când au fost folosite în testele PISA, cele două subiecte se bucurau de altă atenție mediatică decât astăzi.

Prin participarea la studiile PISA școlile implicate se obligă ca cele până la 16 teste dintr-o evaluare să nu fie făcute publice. Prin aceasta PISA nu poate fi supusă practic niciunui control de calitate. Nici aceasta nu trebuie să ne mire prea mult pentru că studiile PISA nu sunt în cele din urmă nimic altceva decât un produs comercial care este vândut și comercializat la nivel mondial. Guvernul și Ministerul Federal al Educației și Cercetării par să nu fi înțeles nici până astăzi acest lucru. PISA se află în mâinile unei industrii globale de testare și a companiilor internaționale participante, cu conexiuni politice excelente în economiile de vârf și în organizațiile internaționale. Administrarea este asigurată de Australian Council for Educational Research (ACER) în a cărui responsabilitate se află și evaluarea datelor. O firmă australiană pare în mod special în Europa mai inofensivă decât o firmă americană, iar această alegere este cu siguranță a mișcare de șah inteligentă. Și ideea măsurării competențelor vine tot de aici. WESTAT Inc. este unul dintre cei mai mari contractanți al U.S. Department for Education. Același lucru se poate spune și despre firma ETS (Educational Testing Service in Princeton, New Jersey) care se prezintă cu cei aproape 3000 de angajați ca fiind „the world‘s largest educational testing and measurement organization”, firmă renumită pentru testele de limbă engleză TOEFL cu recunoaștere internațională. National Institute for Educational Measurement (CITO) este, de asemenea, implicată și oferă consultanță autorităților, instituțiilor de învățământ și companiilor din întreaga lume. De spațiul asiatic se ocupă institutul japonez National Institute for Educational Research (NIER). Bineînțeles, firma ETC este cea care a obținut finanțarea de la OECD pentru studiul PISA 2018 în urma unei ”licitații”. Cadrul teoretic a fost conceput de concernul american specializat pe probleme de educație Pearson.

În Germania părți ale cercetării empirice în domeniul educației au realizat devreme șansa de a se alătura industriei internaționale de testare oferind consorțiului aparența unei atitudini științifice. Cel târziu aici devine evident că acest mod de lucru corespunde mai degrabă unei societăți secrete active care și-a definit drept scop reorientarea sistemelor de educație după gustul propriu, decât unui grup științific de cercetare serios.

Modul de lucru caracteristic pentru PISA este acela al controlului ieșirilor – output-control – prin măsurarea rezultatelor proceselor de predare, și în cele din urmă, ca o consecință a acesteia, privatizarea procesului de educație și crearea de noi piețe. Naming and shaming trebuie să determine țările participante să acționeze cu mare rapiditate. În corespondență cu mentalitatea germană această tehnică a găsit aici un teren foarte fertil. Un delir de reforme de dimensiuni nemaiîntâlnite până acum a realizat o adevărată performanță de la începutul anilor 2000 până acum, și asta într-un stat care a stat departe de frenezia testelor, a căror amploare e considerată până și în Statele Unite un eșec.

Aici trebuie să ne punem întrebarea, de ce un consorțiu internațional privat, fără legitimitate democratică și cu atitudine de societate secretă prescrie privatizarea educației prin introducerea conceptului de competență diametral opusă ideii de educație de până acum. S-ar putea vorbi chiar de colonialism educațional (expresie introdusă de Heinz Dieter Meyer într-un interviu pentru ”Spiegel Online” – nota trad.). Se pare că nu mai există nimeni în Uniunea Europeană, în guvern sau în ministerele aferente care să pună sub semnul întrebării asemenea concepte de redefinire a educației.”