Dezvoltarea creativității

Mantra educației moderne este fără nici o îndoială ”dezvoltarea creativității”. Nu există discuție, seminar, întâlnire pe teme de educație unde să nu se abordeze importanța ”dezvoltării creativității”. Și într-adevăr, cine nu și-ar dori ca părinte să aibă un copil creativ? Nu este asta soluția ideală pentru viitorul incert care ne așteaptă?

Ca orice subiect la modă, creativitatea este tema predilectă a multor cărți și autori din care amintim Sir Ken Robinson (vezi aici), Gerald Hüther (”Fiecare copil e un geniu”), Richard David Precht (”Anna, școala și Bunul Dumnezeu”), Peter Fratton (”Lasă-mi lumea, nu mă trimite la școală!”), Jesper Juul (”Infarctul școlar”). Concluzia unanimă a acestor autori este că școala – se înțelege cea tradițională, veche, depășită – este locul unde se distruge – aici autorii nu lasă loc de îndoială – creativitatea debordantă a copiilor noștri. Dacă ar fi să dăm crezare lui Gerald Hüther cifrele arată mai mult decât înspăimântător: la doi ani copiii dețin peste 90% din capacitatea lor creativă, până la vârsta școlară aceasta scade considerabil pentru ca spre sfârșitul școlii aceasta să scadă mult sub 10%. Îmi cer scuze că nu am reținut cifrele exacte, dar nu pot să nu-i dau dreptate profesorului și filozofului Paul Konrad Liesmann care remarca într-un articol că asemenea evoluție nu poate să ducă decât la concluzia că la vârsta maturității nu mai dispunem de nici un fel de creativitate – ciudat numai că progresul științific este totuși foarte rar realizat de copiii sub doi ani care dispun încă de o creativitate intactă.

Și pentru că dezvoltarea creativității joacă un rol central în educația copiilor avem, firește, nevoie de instrumente care să o măsoare. Cu alte cuvinte, avem nevoie să demonstrăm cu cifre că elevii, beneficiari ai unei educații moderne, în care s-a urmărit activ ”dezvoltarea creativității”, sunt astăzi mai creativi decât ieri. Altfel, de unde știm că „predarea creativității” a fost eficientă, a dat roadele așteptate?

Așa cum bănuiți, lumea științifică este departe de a fi ajuns la un consens. Dificultățile sunt multiple: nu există o definiție unanim acceptată a creativității, diferitele componente ale creativității de tipul originalității, a gradului de utilitate, a impactului unui act de creație fac dificilă definirea unor instrumente de măsurat care să ducă la rezultate reproductibile, unii autori critică dificultatea de a separa creativitatea produselor de creativitatea persoanelor sau de potențialul creator în literatură (vezi , de exemplu aici).

Atâta timp cât stadiul actual al cercetării nu permite măsurarea creativității, definirea de metode de dezvoltare a acesteia se află mai mult pe teren ideologic, religios, ezoteric decât științific.

Dar lucrurile sunt mai complicate de-atât. Dezvoltarea creativității se face cu ajutorul metodelor de tip ”gândire vizuală” (engl. visual thinking) și ”gândire divergentă” (engl. divergent thinking). Printre cele mai cunoscute metode sunt furtuna de idei (brainstorming), scrisul liber (freewriting), harta minții (mind mapping), șase pălării gânditoare (six thinking hats). Nu vom detalia aici în ce constă fiecare ”metodă”, pe de o parte pentru că sunt suficient de cunoscute, pe de altă parte pentru că există o vastă literatură on-line pe aceste teme. Ceea ce au în comun aceste metode este suprimarea gândirii logice și exprimarea liberă, necritică a ”ceea ce-ți trece prin cap”, de regulă pe o perioadă de timp limitată. Discernământul, reflecția, judecata, evaluarea, simțul critic trebuie suspendate în favoarea spontaneității de tip ”flux liber” (engl. free-flowing manner – vezi, de exemplu aici). Care este sursa ”fluxului liber”, odată ce facultățile noastre mintale sunt suspendate putem doar presupune: de la subconștient (psihologie) până la ”ființe luminate”, ”voce interioară”, ”puteri ale întunericului” (științe oculte), orice poate fi o explicație plauzibilă.

Oricum ar fi, nu poate să nu te încerce sentimentul că e vorba de neseriozitate cu privire la modul în care timpul prețios al copiilor noștri este risipit pe tehnici fără nici un fel de validitate științifică. De fapt ce fac copiii noștri la școală? Prin asemenea metode sunt ținuți departe de frumusețea unei opere literare, de fascinația unei teoreme, de marile întrebări și răspunsuri ale științei. Adăugați la visual thinking și divergent thinking convingerea că nu e necesar să mai înveți nimic, de vreme ce totul e disponibil ”la un clic distanță” și avem elevul perfect al viitorului: individul care nu știe nimic, care a învățat să-și suspende simțul critic în favoarea spontaneității, a cărui singură competență este să ”exprime idei simple în multe culori” (Paul Konrad Liessmann ”Geisterstunden. Praxis der Unbildung”).

Dar să nu rămânem doar pe terenul speculației. Avem astăzi rezultate concrete ale ”educației spre creativitate”. Peter Fratton este inițiatorul unui proiect școlar în Zürich, o școală ”modernă” în care grupurile de lucru, studiu autonom nenotat, mijloace moderne de predate sunt la mare preț. O școală unde se gândește ”visual” și ”divergent”. Rezultatul? 40% din absolvenți nu au reușit să treacă bacalaureatul în condițiile în care rata de promovabilitate la școlile de stat în zonă este de 95%. (vezi aici).

Având în vedere că toată cultura modernă este astăzi vizuală (vezi Neil Postman ”Amusing ourselves to death”), singurul loc unde elevul mai este într-o oarecare măsură confruntat cu idei complexe / procese abstracte rămâne totuși școala sau mai bine spus ce mai rămâne din ea dacă dăm deoparte învelișul ezoteric al gândirii vizuale și divergente. Dacă vrem cu adevărat să-i învățăm pe copiii ”creativitatea” avem o singură cale: cunoștințe temeinice, simț critic, memorare, legături solide între cunoștințe: la urma urmei creativitatea nu se poate manifesta în vid…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *